● Boards of Canada, Inferno, Warp Records, 2026.
„Folosim hardware-ul într-un fel în care alții nu ar face-o. Mulți ar folosi samplere high-tech pentru sunete curate, noi cîntăm intenționat note greșite și spargem structurile normale.” Asta spunea Michael Sandison în 1997, într-un interviu uitat pentru publicația germană De:Bug, cu ceva timp înainte ca Boards of Canada să devină obiectul de cult detectivistic pe care fanii urmau să îl dezmembreze ulterior pe forumuri. Treizeci de ani mai tîrziu, Inferno, al cincilea album al duoului scoțian, primul în ultimii 13 ani, vrea să sune în continuare ca un ecou al acestei filosofii. Promovarea lui a fost, ca de obicei, un ritual BoC: casete VHS trimise prin poștă unor fani, postere apărute pe străzile din Marea Britanie și SUA, o sumă de listening party-uri, o piesă, „Tape 05” (care va deveni, ulterior, „Deep Time”), scursă online înainte de anunțul oficial. Boards of Canada ne-a transmis, încă de la Music Has the Right to Children, că misterul și „timpul dezarticulat” sînt parte integrantă din producția muzicală, din identitatea proiectului. Cel mai revelator episod al revenirii din 2026 a fost însă altul. Cu o zi înainte de lansarea albumului, Casa Albă folosea estetica video și muzica acestuia într-un clip patriotard generat cu IA. Ironia era greu de ignorat. În 2013, Sandison vorbea despre nihilismul în creștere din societate și despre tehnologie ca despre o „iluzie a empowerment-ului”, un instrument care promite emancipare în timp ce restrînge libertăți. Treisprezece ani mai tîrziu, anatomia videografică a grupului și întreaga sa estetică paranoidă erau reciclate de exact tipul de putere politică pe care aceste imagini îl evocaseră mereu.
Muzical, Inferno continuă de unde Tomorrow’s Harvest (2013) lăsase lucrurile: tensiunea analogică, sintetizatoarele delabrate, un paletar sonor care evocă VHS-uri uzate și filme educaționale din anii ’50, sampling-ul studiat, Stalker-ul lui Tarkovski compun toate un teritoriu în care supranaturalul și știința coexistă fără să se încurce cu ceva una pe alta. Titluri ca „Blood in the Labyrinth”, „All Reason Departs” sau „Acts of Magic” sînt parte din cartografia ezoterică pe care fanii o tot decriptează de aproape 30 de ani încoace. Altădată, detalii din piesa ca „Hydrogen Helium Lithium Leviathan” și „Prophecy at 1420 MHz” – frecvența la care atomii de hidrogen emit unde radio, linia spectrală pe care radiotelescoapele o ascultă în căutarea semnalelor extraterestre – ar fi alimentat luni întregi de speculații. În 2026, ele nu mai au aceeași putere de iradiere. Imaginarul pe care Boards of Canada l-a cultivat vreme de decenii a fost deja absorbit de cultura largă.
Inferno reține schema tehnică BoC, dar fără adîncimea, fără metodica obsesivă și fără referențialitatea operelor fondatoare. Uneori, pare doar un album făcut de oameni care știu cum sună Boards of Canada. Puține momente funcționează cu adevărat în cele 69 de minute desfășurate pe 18 piese. Pasta din care sînt compuse se întinde mai mult decît ar trebui, iar asta nu pentru că ideile lipsesc, ci pentru că ele au devenit deja prea familiare. Producția asta mai limpede, mai bright a noului album, lipsită de acea atmosferă cețoasă, în degradare care făcea ca structurile repetitive ale albumelor vechi să funcționeze, devine aici parte din problemă: cînd nu mai e nimic de descifrat prin pîclă, repetiția sună în gol. Poate că sound-ul Boards of Canada a fost, în cele din urmă, consumat de propria moștenire, de influența pe care chiar Sandison o recunoștea, cu o modestie suspect de calculată, cînd vorbea despre artiștii noi care au preluat tehnici și stiluri din trecut – hauntologia, chillwave-ul, Ghost Box, Moon Wiring Club, toată generația care a făcut din felul în care nostalgia poate altera ere sonore o întreagă estetică. Inferno nu e un album ratat, ci unul care demonstrează, fără să-și propună asta, că anumite teritorii nu mai pot fi locuite aproape în același fel încă o dată nici măcar de cei care le-au descoperit primii. Ceva este epuizat, consemnat și, în acel mod silențios în care muzica își reneagă întotdeauna propriile origini prin simpla trecere a timpului, închis pentru totdeauna.
Paul Breazu este jurnalist.
.jpg)
