Momente și schițe

În 2020, Fast Edit, cel de-al doilea album al unui trio ieșit din Glasgow School of Art, ne putea face să rămînem un pic pe gînduri.

# Still House Plants, If I Don’t Make It, I Love U, Bison Records, 2024.

În 2020, Fast Edit, cel de-al doilea album al unui trio ieșit din Glasgow School of Art, ne putea face să rămînem un pic pe gînduri. Amestecul ăla aparent intratabil de aluzii muzicale și fragmente colate într-un fel de flux avangardist și artsy reușea să funcționeze. Dominată de vocea guturală, dar totuși mișcătoare și acaparantă a Jessicăi Hickie-Kallenbac, formula sonoră a grupului Still House Plants consta în repetiții, fracturi, libertăți compoziționale, ambiguități, salturi fără plase de siguranță și omisiuni intenționate. O bravadă bine temperată asigura pulsul autoreferențial – argument important pentru o formație cu tobe, chitară și voce invitată cîndva să cînte în idiosincraticul club berlinez Berghain. Bine, și ăsta era un moment cam artsy, dar chiar puteam trece fluierînd admirativ pe lîngă el, pînă la urmă. 

Fast Edit sedimenta ceea ce Hickie-Kallenbac, Finlay Clark (chitarǎ) și David Kennedy (tobe) au vrut să spună cu LP-ul de debut, scheleticul Long Play. „Pentru mine, toate astea înseamnă multe lucruri în același timp: atașament, viteză, puseu avangardist, haos, foame. Și poate că este și despre a produce, în cel mai literal mod cu putință, în timp real, variantele bizare ale unor melodii cu un instrumentar minimal, despre a lăsa aceste schițe să devină autonome”, spunea vocalista formației într-un interviu mai vechi pentru publicația Psychedelic Baby Magazine. Și nu puteai, ascultînd cele două albume, să nu-i dai dreptate.

În 2024, Still House Plants nu abdică de la propria metodă de a-și fabrica sound-ul, deși If I Don’t Make It, I Love U, albumul lansat în martie, are o bombastică – în cea mai bună accepțiune a termenului – și o rotunjime care le depășesc pe precedentele. Hipnotică, minimalistă, elastică și inconfortabilă, muzica asta seamănă pe undeva cu o pictură abstractă, care se decodifică pe măsură ce-i găsești punctul de imersiune. El poate fi, de exemplu, juxtapunerile dialogale dintre tobe și chitară ca fundal al unui al treilea instrument inabordabil – vocea Jessicăi Hickie-Kallenbac intonînd interminabil o propoziție pe opener-ul „M M M”: „I wish I was cool”. Sau în volutele angoasa(n)te de pe teribila „More Boy”„I am more boy I am more boy I am more boy”. Sau chiar în această inaderență la structură care face ca Still House Plants să sune atît de particular în zilele noastre, unele în care un formidabil combo precum This Heat, ilizibilele urme de slowcore și jazz, urmele fantomatice de UK garage și RnB pot constitui cîteva referințe acceptabile.









 

 

 

Share


Fantezii

Fantezii