# The Cure, Songs of a Lost World, Fiction Records / Capitol Records, 2024.
Trupă capitală a (goth) pop-ului anilor ’80-’90, The Cure se putea opri bine-mersi la Disintegration, LP-ul din 1989. Acela avea să fie chiar vîrful unui traseu discografic început cu exact un deceniu în urmă și jalonat de alte șapte albume de studio. În 1989, The Cure, grup fermentat în anii în care punk-ul se metamorfoza mai mult sau mai puțin subit în post-punk, se putea uita în urmă fără pic de mînie: de la contractul semnat cu Chris Parry și Fiction Records, casa care avea să îi reediteze primul single – cîntecul acela inspirat de Străinul lui Albert Camus, „Killing an Arab” – și la care va rămîne pînă în 2001, la salturile între tot felul de psihedelii oprimante, nopți întunecate ale sufletului și contorsiuni discopop (!!!). Prin Disintegration, formația înființată de Robert Smith în Crawley, un orășel aflat la capătul autostrăzii M23, la vreo oră de Londra, își lansa cel mai angoasa(n)t și monomaniacal LP de pînă atunci (și din întreaga istorie) – „72 de minute de magnifică autoflagelare, alimentată de teama lui Smith de a păși în cel de-al patrulea deceniu al vieții sale”, cum spunea John Freeman într-un eseu scris pentru publicația The Quietus la aniversarea a 30 de ani de la apariția albumului.
Discul ieșit la lumină în mai 1989 aducea pentru The Cure o faimă globală, ducînd formația britanică pînă în marginile glam ale mainstream-ului din acea epocă. Următorul album, Wish, avea să fie nominalizat pentru un Grammy; single-ul „Burn”, extras de pe coloana sonoră a filmului The Crow, se urca în fruntea Billboard Top 200. Toate astea veneau la pachet și cu o serie de probleme: fluctuațiile de componență, plecarea de la Fiction pentru Geffen, intrarea într-un fel de tunel creativ în care noile opere, deși lansate cu regularitate, au scufundat formația într-un spațiu hipnagogic. Din care a extras-o chiar știrea apariției acestui nou album – amînat constant din 2019 încoace –, Songs of a Lost World, la 16 ani distanță de anteriorul. Pe undeva, Robert Smith, căci el este autorul tuturor pieselor de pe proaspătul LP, pare a reface o legătură pierdută chiar după momentul 1989 – Songs of a Lost World este mai aproape de Disintegration decît orice alt disc care i-a urmat. Dar nu chiar din rațiuni estetice, ci pentru că devine, pentru ascultător, o repriză de muzică valabilă și emoțională care, chiar dacă nu mai reușește să fie definiția formației care o cîntă, îi încadrează și rezumă rezonabil istoria.
„I’m outside in the dark staring at the blood red moon, / Remembering the hopes and dreams I had and all I had to do, / And wondering what became of that boy and the world he called his own. / I’m outside in the dark wondering how I got so old.” Vocea lui Smith de pe finalul lui „Endsong” nu-l trădează. Ajuns astăzi la 65 de ani, el are tot dreptul să se predea nostalgiei (iar nu angoasei viitorului, așa cum îl vedea pasajul lui Freeman amintit mai devreme). Exact așa cum o face și acest al 14-lea album semnat de The Cure.
Paul Breazu este jurnalist.
