● Arab Strap, Half-Told Tales, Rock Action, 2026.
Malcolm Middleton a spus-o pe șleau chiar în comunicatul de presă propulsat în media odată cu lansarea lui Half-Told Tales: „Entuziasmul vine din faptul că eu și Aidan iubim și urîm lucruri diferite. Există lucruri pe disc pe care, individual, poate nu le-am fi ales, dar tocmai de aceea îmi place atît de mult albumul ăsta: nu e cel pe care am vrut să-l fac. Nu cred că e nici cel pe care și-l dorea Aidan. E ceva la mijloc. Poate că nu e sută la sută ce vrem, dar e bun pentru trupă. Și funcționează”. Asta nu e neapărat o confesiune tristă, ci un bun argument pentru existența acestor formule muzicale complicate numite duo-uri. Moffat și Middleton produc acest ping-pong de prin 1996, din orășelul scoțian Falkirk, cu casete înregistrate în dormitoare și distribuite între prieteni, ajungînd anul acesta, iată, la al nouălea album de studio, lansat exact la treizeci de ani de la primul single. Deci putem presupune că din frecușul ăsta iese uneori ceva mai bun decît suma pieselor. Pentru mine, ca și pentru Middleton, Half-Told Tales funcționează, chiar dacă e cel mai haotic (dar și mai eclectic) LP al reinvenției lor post-2021, momentul care a întrerupt, prin As Days Get Dark, o pauză de 16 ani. Și ăsta e, în același timp, cel mai bun și cel mai prost lucru pe care îl pot spune despre el. Dacă discul din pandemie se dovedea surprinzător de coeziv după o pauză atît de mare, iar cel care i-a urmat în 2024, I’m Totally Fine With It ???? Don’t Give a Fuck Anymore ????, ducea prima impresie mai departe, noul album se simte ca un fel de dispersie; aici, Arab Strap e o trupă care pune tot ce simte pe o singură carte. 14 piese care acoperă totul, de la free jazz la folk și kosmische, de la disco metal (!!!) la nursery rhyme disco. E mult, poate un pic prea mult, pe alocuri, dar, cum spuneam, funcționează. Lead single-ul „You You You” încearcă să ne vîndă acea calitate specifică celor mai bune momente Arab Strap – o piesă pop care ar putea sparge o blocadă în industria ce n-ar trebui s-o lase să existe –, dar nu e nici pe departe „The First Big Weekend”. Moffat și Middleton scriu acolo despre solidaritate umană în timp ce lumea se destramă, despre costuri ale vieții, despre sănătate mintală, despre complexul industrial-militar, despre deformarea realității cu suficientă ironie ca totul să nu alunece în predică și cu suficientă sinceritate ca totul să nu alunece în cinism. Restul albumului e la fel de oscilant. „Glamour Magick” invocă fantoma lui Mark E. Smith, Moffat perorînd acolo despre un regim de îngrijire a pielii cu fecale de pisică, aur, spermă și crioterapie. „Gape” nu se decide dacă e dură sau blîndă și ajunge să fie ambele pe rînd. „Dollar Park” (un loc din Falkirk) e cel mai personal moment al albumului, Moffat lăsînd ironia deoparte pentru ceva care seamănă cu tandrețea, în timp ce „Beats Per Minute”, o prelegere despre timp și viață, încheie totul în aproape o oră. Arab Strap n-a fost niciodată o trupă a perseverenței formale, ci una cu atitudine. Iar asta îi rămîne, pînă la urmă, intactă chiar și atunci cînd nu știe exact ce vrea să facă cu niște piese noi care ajung să se transforme în albumul despre care tocmai am încercat să vorbesc. Și care, pînă la urmă, funcționează.
Formația Arab Strap va cînta pentru prima oară la București pe 26 noiembrie 2026, în turneul de promovare a noului album. Evenimentul va avea loc la Control Club.
Paul Breazu este jurnalist.
