
● PISS, You Made Me / Skin on Linen, Sub Pop, 2026.
Taylor Zantingh a înregistrat primele reprize vocale ale trupei PISS în furgoneta ei, parcată într-o zonă industrială pustie din Vancouver, noaptea, ca să nu își sperie pe vecinii de deasupra. E o scenă care spune aproape tot ce trebuie despre cum a ajuns You Made Me / Skin on Linen să existe: un strigăt care nu încăpea în nici un spațiu obișnuit al vieții, care a trebuit să-și caute propriul container în afara casei și în afara confortului. Debutul pe album al cvartetului canadian, format din Zantingh (voce), Tyler Paterson (chitară), Gavin Moya (bas) și Garreth Roberts (tobe), lansat de label-ul Sub Pop pe 30 octombrie, e o operă pe care anul 2026 nu are cum să n-o rețină. Grupul PISS a existat în underground-ul din Vancouver încă din 2024, cu același setlist repetat noapte de noapte, cu un avertisment la intrare, cu dopuri de urechi distribuite gratuit publicului, cu ieșirile de urgență arătate de Zantingh înainte să înceapă concertul, pentru orice eventualitate. În doar un an și ceva, formația a ajuns să umple săli, să cînte în deschiderea unor Gilla Band și Bratmobile, să apară pe coperta NME, grație propriei consecvențe, dar și acestui teribil You Made Me / Skin on Linen, înregistrat în ianuarie 2025, amînat luni întregi de problemele întîmpinate în rezolvarea clearance-ului pentru fragmentele sonore folosite – printre alții, Howard Stern a refuzat să cedeze drepturile –, lansat în cele din urmă cu 15 piese în care punk-ul abraziv și zgomotos, colajul sonor și poezia coexistă ca un singur organism. Structura LP-ului nu e doar o simplă listă de melodii. Piesele pe care stă vocea lui Zantingh alternează cu piese pe care se aud Toni Morrison vorbind despre rușine și grație, filosoafa Manon Garcia analizînd procesul Pelicot, Andrea Dworkin vorbind despre femeia în pornografie ca obiect al entertainment-ului, grupul anarhist-feminist german Rote Zora perorînd despre rezistență armată, activista Vikki Reynolds vorbind despre responsabilitate colectivă și cultura violului. Zantingh a spus că a vrut ca sample-urile astea să ofere o gamă largă de perspective, fără o concluzie unică – o decizie estetică și etică simultan. Piesele proprii merg direct în corpul experienței. „I wanted to be a singer“ e construită din enumerări ale lucrurilor pe care Zantingh și le-a dorit cîndva: romane de dragoste, un sanctuar de animale făcut împreună cu sora ei mai mică, să se simtă în siguranță în propriul corp. Dar fiecare dorință este întreruptă de realitate: „I spent my life learning the right way to scream so people would listen. / This is not a song, it’s self-harm“. „Blocking a scene you can’t remember“, piesa care a circulat cel mai mult înainte de lansare, e construită ca un scenariu întrerupt sistematic de propria memorie: „Cut, again!“, „Sorry, again?“. Trauma regizează, montează și joacă același film imposibil. Titlul lucrează polisemantic: în limbajul filmului, blocking este poziționarea și mișcarea actorilor într-o scenă; în psihologie, e blocajul în amintirea traumatică. Cele două sensuri funcționează simultan, iar tensiunea dintre ele e zona în care piesa asta sfîșietoare trăiește. „Time loop at hot slit“ traversează cronologic procesul sexualizării timpurii cu imagini de o precizie anatomică. „A little girl’s horse craze betrays her“ e o tăietură scurtă cît cele 36 de secunde ale ei despre inocența coruptă de cineva sau ceva iubit. Nici nu e nevoie de mai mult ca să spui asta. Finalul, „I keep trying to change the ending“, e un testament scris la persoana a doua, conținînd mantra „I won’t bleed forever“ peste care Zantingh înșiră imagini ale tandreții, care ne spun că vindecarea nu e posibilă prin uitare, ci prin suprapunere. Comparațiile cu Swans sau Chat Pile sînt plauzibile ca reper de intensitate, dar insuficiente ca portret. You made me / Skin on Linen nu este un album despre violență, este unul care vrea s-o expună, s-o extragă din colțul ei abstract. Taylor Zantingh a vrut să facă, așa cum spunea într-un interviu, „acest lucru invizibil și atît de omniprezent ceva de la care să nu mai poți întoarce privirea“. Pentru mine, cel puțin, ea a reușit.
Paul Breazu este jurnalist.
