● The Odes, Déjeuner Sous L’Herbe, Non Applicable, 2026.
Există un moment din interviul pe care Derek Walmsley, de la The Guardian, i-l lua lui Ted Milton în februarie anul acesta în care saxofonistul, poetul și marionetistul în vîrstă de 82 de ani explică de ce charisma i se pare o formă de psihoză. „Această intensă conștiință de sine s-a atenuat, din fericire“, spune el, cu resemnarea binevoitoare pe care o aduce vîrsta. Un om care toată viața s-a simțit ca și cum ar umbla pe catalige și pe care oricine îl privea – și, dacă ar fi să-i credem pe cuvînt pe alde Eric Clapton, Graham Lewis sau Tony Wilson, nimeni nu putea să nu-l privească – ajungea să găsească la capătul drumului ceva care seamănă izbitor de mult cu liniștea. Sau cu aparența ei. Fiindcă Déjeuner Sous L’Herbe, albumul dublu lansat în februarie de duo-ul The Odes, adică Milton și Sam Britton, alias Isambard Khroustaliov, un artist din aria muzicii electronice, nu sună deloc a liniște. De fapt, sună a om care și-a găsit, în sfîrșit, formatul potrivit pentru a fi exact cît de zgomotos a vrut mereu să fie. The Odes este un proiect cu rădăcini în 2002, un vehicul pentru ceea ce Milton numește o întoarcere la performance-urile sale din anii ’70, dinainte de fondarea grupului Blurt. Britton se pune la dispoziție cu niște ritmuri electronice idiosincratice, asamblaje de sunete care pun gaz pe foc. Pe fundalul acestor texturi electroacustice, Ted Milton recită, urlă, șoptește, suflă în saxofon ca Archie Shepp ori Sonny Rollins trecuți prin filmul lui Captain Beefheart. Albumul, înregistrat intermitent între 2016 și 2025 în studioul Coda to Coda din Londra, se împarte între două lumi: primul volum găzduiește colaborarea propriu-zisă, în care vocea uzată și expresivă a lui Milton coexistă cu electronica lui Britton; al doilea e o recitare a culegerii de poezii Anti Climb Paint, pe care artistul englez a scris-o în timpul pandemiei, adică 35 de poeme scurte, unele de cîteva secunde, livrate fără nici un fel de acompaniament. Primul dintre ele este cel care justifică cel mai bine existența albumului. „You Owned It” deschide balul cu o bătaie insistentă, saxofonul lui Milton intrînd și ieșind din cîmpul sonor cu fraze de free jazz înainte ca vocea să-și facă apariția – ceva între Vincent Price și un predicator beat. Piesa care dă titlul albumului avansează pe un ritm strîmb, cu iz de Talking Heads matoliți de aburii hauntologiei, Milton declamînd în franceză ca și cum ar striga din interiorul tabloului de pe copertă. Exact, acel Manet cu susu-n jos. „Lines Of Fire” e cel mai politic moment al primului disc: o percuție marțială, un Ubu Rege construit cu sadism și vervă, o scenă de groază burlescă. „The Binary Of Lies” vine cu șfichiuitoare ritmuri beefheartiene, peste care vocea lui Milton, octogenară, dar furioasă, funcționează ca un instrument de sine stătător. Al doilea volum e o altă experiență, un monolog fără suport muzical. Sînt 35 de ipostaze ale aceleiași voci, de la mica epigramă de șase secunde „Gerberas” la comentariul politic amar din „Front Bench” sau din „Captain Tom”, unde Milton condamnă ritualul glorificării sacrificiului de război cu aceeași acuitate cu care, în altă viață, trimitea public la plimbare spectatorii concertelor lui Clapton. Unele poeme sînt pur absurde, altele au o geometrie minimalistă perfectă: „Art” – „Like a dog, he needed to leave his mark” – e un aforism care ar putea deveni tatuaj. Trilogia „Dad 1”, „Dad 2”, „Dad 3” atinge ceva mai intim, mai personal, cu acel „Dad, get out of the mirror!” care sună ca un ecou direct al documentarului pe care fiul George Milton îl pregătește, The Last Puppet Show, un film despre tatăl său, pe care îl descrie cu prudență chiar Ted Milton în interviul invocat la început: „E ca o ședință de terapie pentru copii“. Poate că sînt tentat să spun că Déjeuner Sous L’Herbe e prea mult, iar asta nu e nicidecum greșit. Doar că Milton n-a făcut niciodată concesii formatului în care și-a expus opera, iar ăsta e un un motiv bun pentru a fi ascultat pînă la capăt. Cuvintele lui Roger Law, co-creatorul puppet show-ului Spitting Image și vechi tovarăș al lui Milton, sună perfect și acum: „Dacă succesul i-ar fi fost oferit lui Ted pe o tavă de argint, ar fi urinat pe el”. Déjeuner Sous L’Herbe nu e un album de succes. E doar cea mai nouă operă a unui om care a ales, de fiecare dată, varianta mai grea și mai interesantă. Și care, la 82 de ani, nu încetează încă s-o facă.
Paul Breazu este jurnalist.
