● Various Artists, Armagideon Time – When Punk Met Dub (1978-1984), Cherry Red Records, 2026.
Există un pasaj în „Rip It Up and Start Again“ în care Simon Reynolds descrie Ladbroke Grove-ul londonez de la sfîrșitul anilor ’70 ca pe o planetă pe care hippioți, rockeri și punkeri deopotrivă împărtășeau venerația boemă pentru reggae ca sunet răzvrătit venit de undeva din adîncimile culturale ale unei alte civilizații. E o formulă care spune aproape tot ce trebuie spus despre întîlnirea providențială dintre punk și dub, această proximitate geografică și ideologică producînd ceva mai percutant decît oricare dintre cele două genuri luate separat. Să ne imaginăm un pic cartea asta poștală trimisă din Londra anilor proximi lui 1977: vara, pe Kensington Park Road, boxele de la Rough Trade, magazinul transformat rapid în centrul de gravitație al postpunk-ului, aruncă în eter muzică reggae în timp ce pe rafturile din față stau cele mai noi single-uri Scritti Politti, The Raincoats sau Wire. Să fim înțeleși, ilustrata are undeva pe verso și o altă imagine: thatcherismul bate deja cu putere la ușă, venind la întîlnire cu tăieri bugetare, austeritate, demolări ale programelor de transport public și locuințe sociale; Frontul Național are și el candidați în fiecare circumscripție electorală din țară. Vă sună cunoscut?
Armagideon Time – When Punk Met Dub (1978-1984) este un box set de trei CD-uri care încearcă să cartografieze chiar acest moment de contaminare reciprocă, dar și de tensiune socială. Titlul e al interpretului și producătorului jamaican Willie Williams, a cărui piesă din ’77 „Armagideon Time” a fost ulterior cîntată de The Clash ca B-side al detonantului single din decembrie 1979 London Calling. Și n-aș putea spune că nu e ales bine: ăsta pare timpul urgenței, al colapsului iminent. Dar este, totodată, și un timp al amestecului – dub-ul, cu structura sa sinusoidală, sus-jos-sus-jos-sus-jos, cu basul său insinuant și explodant, aplicat punk-ului, cu programul lui politic intransigent și imperativ, cu sound-ul lui disonant și disturbant. Sigur, cele două subculturi au avut și sincronizări politice profunde. Reggae-ul venea împachetat în dorința rastafariană de a lupta împotriva Babilonului ca totem al culturii deposedării, al sclaviei, al colonialismului, al sărăciei negre din Caraibe și din Brixton deopotrivă. Postpunk-ul vedea în Marea Britanie thatcheristă același tip de dușman, reformulat și în termeni de clasă. Nu e o coincidență că Rock Against Racism și Anti-Nazi League au apărut exact în acest interval, că The Clash cîntau „White Riot” ca omagiu adus revoltei de la Notting Hill Carnival din 1976, că Steel Pulse și Stiff Little Fingers puteau coexista pe aceeași scenă și pe aceeași compilație. Dub-ul aducea și altceva în universul muzical britanic, ceva care depășea politica imediată și ne făcea vînt spre un viitor posibil, ca să îl convocăm aici și pe Mark Fisher. Prin experimentele lui King Tubby, prin tehnica de producție care trata mix-ul ca pe o compoziție autonomă, dub-ul prefigura o întreagă axă sonoră pe care Reynolds o va numi mai tîrziu hardcore continuum, un fir mai mult sau mai puțin fracturat care leagă acest gen muzical de jungle, drum and bass, dubstep și grime, de la Tubby la Burial și Skepta. Fuziunea punk-dub nu era, prin urmare, doar un gest de solidaritate politică între două subculturi ale marginii. Era și o intuiție despre unde putea merge muzica privită ca infrastructură sonoră a lumii, spre o modernitate pe care Anglia sfîrșitului anilor ’70 o simțea în aer fără să-i știe încă numele.
Selecția de pe cele trei CD-uri este suficient de întinsă – nu mai puțin de 57 de piese – ca să surprindă mai multe straturi ale aceluiași fenomen. Există aici momentele canonice: Public Image Limited cu „Part 2 Megga Mix”, The Clash cu „Justice Tonite / Kick It Over”, The Slits cu „Newtown”, The Pop Group cu „She Is Beyond Good and Evil”, piese în care fuziunea este o necesitate politică. Dar cele mai bune momente ale box set-ului sînt, pînă la urmă, în altă parte, în piesele mai puțin cunoscute care demonstrează că fuziunea punk-dub a fost un curent difuz, aproape subteran, care a traversat scene și geografii. Jah Wobble, Jaki Liebezeit și Holger Czukay pe „How Much Are They?” produc o întîlnire imposibilă între un ex-PIL și bateristul și producătorul grupului german Can care sună ca și cum două sisteme ritmice ar fi decis să revendice un teritoriu comun. Creation Rebel & New Age Steppers cu „Threat to Creation” ni-l arată pe Adrian Sherwood, înainte ca On-U Sound să devină o instituție, deja inventînd limbajul care va defini o întreagă filieră a muzicii britanice. Family Fodder și a sa obscură „Bass Adds Bass”, 23 Skidoo cu „Fire”, A Certain Ratio cu „Rialto” sînt tot atîtea dovezi ale faptului că întîlnirea dintre punk și dub a produs un manifest pentru timpurile care vor urma. Sau, cum spune Jah Wobble în notele ce însoțesc release-ul esențial de la Cherry Red Records, „dacă e să mă uit înapoi, aia e perioada în care două lumi underground s-au conectat perfect, iar asta a schimbat pentru totdeauna sunetul muzicii britanice”.
Paul Breazu este jurnalist.
