Anul acesta încă n-am ajuns la mare și ,pentru că tînjesc după ea, am adunat aici cîteva ilustrate estivale din anii trecuți.
● În ultimii ani, vara, de fiecare dată cînd mi se face un dor teribil de mare, nu mă mai gîndesc la marea „românească”, cea cu care m-am obișnuit în copilărie – adică la stațiunile clasice unde petreceam sejururi de cîte 12 zile. Mă leagă, totuși, o nostalgie de locurile astea, însă nu suficient de puternică pentru a mă opri vreodată, de pildă, „La steaguri”, în Neptun, sau să văd ce s-a ales de hotel „Raluca” din Venus, cel cu shop-urile pentru străini. Nu mă gîndesc nici la Costineștiul primilor ani de studenție, la căsuțele de piatră, la agitația reconfortantă de la dușurile comune, la ciorba searbădă de la cantină sau la celebra pizza de la Obelisc. Nu mi-e dor aproape niciodată de Vama Veche care a fost un soi de icon al tinereții mele. Ba dimpotrivă, am o senzație de respingere față de Vamă, nu-mi dau seama de ce, poate pentru că e un soi de Centru Vechi mutat pe litoral unde marea nu mai face parte din peisaj, e doar un fundal pictat, gen The Truman Show. În schimb, încă de prin aprilie mi se face dor de marea „bulgărească”, de fapt de acea mare a lor din partea de nord care a fost și încă mai este într-un fel și a noastră. Nu mă refer neapărat la reperele istorice și geografice pe care le știe oricine, la Balcic și la castelul reginei Maria, doar mi se pare că acea parte a litoralului bulgăresc, de la Durankulak și pînă spre Varna, are mai mult decît un aer familiar, transmite o anume stare de spirit. E un suflet amestecat acolo care poate că pleacă de la oameni, amintiri care băltesc într-o memorie comună, bulgari care învață vrînd-nevrînd limba română pentru a se „împrieteni” cu noi, turiștii din țara „vecină și prietenă” care vin să-și cheltuiască banii în Bulgaria și asigură, pe timp de vară, o creștere economică a țării. Însă dincolo de oameni sînt locurile, satele, plajele care cumva miros la fel, dar sînt altfel. Dacă vreți, este vorba despre o altă Românie posibilă. Aparent mai decentă și mai civilizată, mai puțin zgomotoasă și cu mai puține fițe, mai curată și mai aproape de natură, oarecum mai autentică și mai sinceră. E o Românie pierdută și în același timp regăsită.
● Plaja de la Krapeț e minunată, așa cum era pe timpuri cea din Vamă, lată, cu nisip, în plus cu umbră din belșug, căci te poți retrage oricînd în pădurice, un paradis al rulotiștilor, corturarilor, greierilor și broaștelor, te surprinde toată sălbăticia asta cum nu credeai că o să mai găsești pe malul vreunei mări, toată vegetația care crește haotic, năpădește campingul din anii ’80. Chiar la capătul drumului spre plajă sînt pubelele de gunoi și se vede faptul că oamenii care trec pe acolo chiar țin cont de ele, gunoi n-o să mai vezi în altă parte, nici chiștoace nu prea sînt în nisip (acum doi ani, am adunat trei pumni de chiștoace, în Vamă, de pe o porțiune de doi metri pătrați, cît să-mi întind prosopul), există un singur beach bar întreținut de niște tineri bărboși care parcă fac parte din „rezistența” bulgară (împotriva cui?), muzică chill, la un volum decent, există și un salvamar cam puriu care vine plictisit „la muncă” pe la opt, opt și jumătate, există și un măgar pe marginea drumului pe care îl mîngîie toți. Satul în sine pare îngropat în el însuși și are un ritm al lui pe care turismul recent nu l-a afectat cu nimic. Vei găsi mereu aici un grup de localnici la crîșma din centru care joacă cărți, beau bere la pet și îndrumă turiștii spre unicul bancomat, cel de la poștă, care de cele mai multe ori e out of service. Le vei găsi și pe cele trei femei cu roșii, ardei și pepeni în mica piață improvizată, trei tarabe, ele o rup un pic pe românește. Perfect vorbește bulgăroaica de la bodega din capătul satului, cea unde am mîncat o omletă cu brînză perfectă pentru o dimineață de luni, în timp ce am urmărit o broscuță încremenită în micul iaz din mijlocul curții, se mișca aproape imperceptibil. Și nu doar că vorbește românește, dar și zîmbește tot timpul, un zîmbet cald, plăcut, cînd ne-am urcat în mașină și am plecat ne-a făcut cu mîna, deși ne cunoscuserăm doar în urmă cu o jumătate de oră. Am lăsat Krapețul în urmă cu senzația unui timp imprecis, netrăit îndeajuns, un timp în care m-aș întoarce oricînd, poate chiar aș rămîne acolo, ca într-o buclă.
● Îl urmărim amuzați de mai bine de o jumătate de oră. Are în jur de 40, ușor grizonant pe la tîmple, aș zice că e instalator sau electrician sau chiar mecanic auto, oricum un om care face ceva cu mîinile lui. A venit la plajă cu o sacoșă mare de plastic de la supermarket. În primele minute și-a căutat locul perfect pentru întins cearceaful. În cele din urmă, l-a găsit: la marginea umbrei unei umbrele din acelea care se închiriază cu două leva, în stînga și lîngă o doamnă singură, întinsă pe un prosop cu un Mickey Mouse, în dreapta. Însă doamnei singure nu i-a acordat vreo atenție specială și nu s-a așezat acolo intenționat. Pur și simplu căuta un loc bun. Mai întîi a delimitat un dreptunghi pe care să-și întindă cearceaful. Apoi, vreo zece minute a netezit nisipul cu piciorul încălțat în șlap. Și netezea, tot netezea… dar parcă nisipul încă mai avea mici dîmburi invizibile, șanțuri mărunte, inadmisibile. A mai netezit un pic și și-a scos cearceaful din pungă. L-a pus pe jos, îndreptîndu-i cu precauție cele patru colțuri. Nu părea să aibă vreo cută. „Acum o să se dezbrace” – mi-am zis. Întîi și-a scos tricoul, l-a împăturit și l-a așezat cu grijă, discret, pe un colț al cearceafului. Apoi și-a scos șortul. „O să-l scuture de nisip!” – am zis de data aceasta cu voce tare, apoi am izbucnit amîndoi în rîs. Și într-adevăr a început să-l scuture, și să-l scuture… pînă cînd ultimul fir de nisip netrebnic s-a desprins de pe materialul sintetic. L-a pus tot împăturit lîngă tricou. Cu cei doi șlapi a fixat temeinic două colțuri ale cearceafului. La final, și-a admirat îndelung opera. Părea mulțumit pe deplin. După care, fără să privească în dreapta sau în stînga, doar înainte, s-a dus direct spre apă. În urma sa, a rămas cearceaful întins impecabil, ca o mărturie de bună locuire a nisipului.
● Nu am renunțat să merg la mare, o iubesc la fel de mult, iar o vară în care nu ajung la mare mi se pare una irosită. Bucuria primei băi s-a transformat într-una vizuală, momentul acela magic în care, de după un cot al drumului, la capătul unui cîmp cu floarea-soarelui sau după vreo colină, văd întinderea de apă albastră, nemărginită, o perspectivă a libertății absolute. Însă mai sînt și alte bucurii. Îmi place să miros marea, să simt briza, să mă plimb kilometri întregi pe plajă, la limita dintre apă și nisip, să-mi văd urmele de pași, să urmăresc corăbii imaginare, să culeg scoici, să urmăresc crabi mici care se îndreaptă spre apă. Îmi place mirosul de alge putrezite, îmi place să beau vin și să mănînc un pește bun (din mare) pe malul ei, să aud cum țipă pescărușii, să citesc sau să scriu într-un balcon sau într-o curte de unde îmi pot ridica privirea de pe text, iar marea să fie acolo, statornică, să-mi limpezească ochii. Îmi place să o aud, mai ales atunci cînd e furtună, cum se zbate. Îmi plac serile răcoroase de la mare cu prieteni, îmi place să vorbim și să rîdem împreună, să fim departe de asfalt și cu picioarele în nisip, să am starea aceea de mare, inconfundabilă. Și mai ales îmi plac locurile de la marginea mării – sate de pescari sau orașe –, de aceea cred că visul meu suprem ar fi să-mi petrec ultima parte din viață într-un astfel de loc și îi invidiez sincer pe oamenii care stau în permanență acolo, indiferent de anotimp, că o au tot timpul alături, atît de aproape încît uneori chiar uită de ea.
