Pentru că la mare erau obligatorii obiectele tradiționale, care implicau anumite obiceiuri fixe, nu puteam călători, mama și cu mine, fără cele două geamantane uriașe, de piele, cred, maronii cu fermoar. Și, desigur, nici fără trenul în care le puneam și în care ne urcam și noi odată cu ele. Am mai scris despre ritualul urcării în tren. Uneori ne ducea cîte cineva, de sex masculin, la gară. Și ne ajuta să ne urcăm cele două vieți pe roți în tren. Uneori tatăl meu, care nu venea îndeobște în vacanțe, fiindcă pur și simplu nu-i plăcea și folosea timpul ca să lucreze acasă. Alteori/deseori, unchiul meu, care ne mai și însoțea în vacanțe din cînd în cînd.
Cînd nici unul dintre ei nu putea veni, mama apela la cîte un necunoscut să ne ajute. Eram, în fond, de-adevăratelea, damsels in distress, pentru că nu puteam ridica cele două valize. Sigur, întrebarea logică ce se pune este de ce le bucșeam în halul acela. Și răspunsul – absurd, da, dar singurul posibil – e că așa era „tradiția”. Tradiția nescrisă, dar vădit subînțeleasă a bagajelor care trebuiau să conțină „totul” (și nu oricum, ci într-o ordine anume).
Așa cum am mai povestit, nu era o vreme în care găseai pe toate drumurile ce-ți trebuia și puteai să... travel light. Nici la hotel nu erau șampon, șervețele, bețișoare de urechi, ca să nu mai vorbim de halate, papuci ori bomboane pe pernă. Sau măcar o Biblie, cum mi s-a întîmplat apoi în diverse hoteluri din țară și din lume. De minibar nici vorbă, dintr-un motiv cît se poate de simplu: camerele nu aveau frigider. Deși stăteam la un hotel destul de bun, nu țin minte să fi avut privilegiul unui frigider în cameră înainte de 1989. (Sigur, cred că putea fi cerut unul, cu pile, intervenții și șpăgi, precum multe altele la vremea aceea.)
Camerele standard posedau, din fericire, hîrtie igienică, săpunele și prosoape. În ziele noastre pare hilar și superfluu să menționezi că exista hîrtie igienică într-o baie. Dar în anii 1980 nu se găsea hîrtie igienică deloc chiar, într-o perioadă. Țin minte și mărturisesc cu rușine că, la un moment dat, chiar am furat puțină de la un hotel din București, în disperare de cauză. De asemenea, am scris „săpunel” nu pentru că am o pasiune edulcorată pentru diminutive, ci deoarece săpunurile care erau puse în toaletele de hotel erau foarte mici, la propriu. Mi se păreau simpatice și le colecționam, în măsura posibilităților, asemenea gemurilor în cutii de plastic, la fel de mici, care ni se dădeau la micul dejun (însoțite de cîte un pachet, minuscul și el, de unt).
De altfel, unul din motivele legendei cu Zîna Mării era lipsa frigiderului. Cînd am fost cu părinții la Constanța, la o filmare, am stat la un hotel vechi, în centru, unde evident că nu aveam frigider. Și cum la mare se găseau bunătăți la care în București nu aveam acces, mai cumpăram din ele și încercam să le păstrăm nealterate. Așa am ajuns să achiziționăm o cutie de șuncă chinezească. Șunca aceea, din cîte-mi amintesc, se lăfăia în propria-i zeamă într-o cutie de tablă de formă ciudată și avea un gust pregnant, sărat. Am deschis cutia, dar n-am putut mînca toată șunca odată. Așa că am pus-o într-o pungă de plastic și am atîrnat-o de geam în afara lui, ca să se păstreze cît de cît rece. Într-o dimineață, cînd ne-am trezit, un uriaș pescăruș (așa l-am perceput pe atunci, probabil că era absolut obișnuit) spărsese punga și ne mînca tacticos șunca. Nu ne-am supărat pe el, ci, dimpotrivă, ni s-a părut miraculoasă apariția lui. L-am botezat Petris (nu mai știu de ce) și am tras concluzia (ajutată de părinții mei mitologizanți) că e trimis de Zîna Mării.
De altfel, după ce ne-a mîncat șunca a început să-mi aducă, atunci cînd nu-l vedea nimeni, (drept răsplată, se pare) diverse mici cadouri de la Zîna Mării. Căreia îi scriam regulat cărți poștale pe care le puneam pe geam. Și pe care le lua, bineînțeles, tot pe șest.
