Într-unul dintre discursurile sale recente împotriva neverosimilei administrații Trump, senatorul Cory Booker a spus o frază istorică: „If Amerca hasn’t broken your heart, you don’t love her enough” / „Dacă America nu ți-a frînt inima, înseamnă că nu o iubești destul”. Dincolo de contextul strict în care congresmanul făcea observația, aici găsim esența dramei interioare pe care o trăiesc astăzi miliarde de oameni de pe mapamond. Ca să fiu clar, voi lua propriul exemplu. M-au întrebat amici și cunoscuți de ce sînt atît de critic la adresa lui Trump, cunoscut fiind, de multă vreme, filoamericanismul meu fervent. O fi liderul oranj cum o fi, dar a reprezentat totuși opțiunea electorală majoritară a cetățenilor de peste Ocean și, prin urmare, dacă ținem la ei și îi prețuim, ar trebui acum să le respectăm decizia. Răspunsul meu și, bănuiesc, al tuturor celor tulburați de ceea ce se întîmplă astăzi în Statele Unite e, paradoxal, legat chiar de anomalia amintită: faptul că un astfel de ipochimen sinistru a cîștigat încrederea majorității electoratului Lumii Noi constituie un element de uriașă frustrare și inimaginabilă consternare. Exact cum bine constata Booker, am inima frîntă. Complet frîntă, întrucît dragostea mea pentru America și pentru valorile sale, la fel ca dragostea atîtor oameni de pe planeta noastră, a fost mereu profundă și autentică. Mă simt bulversat, trădat, șocat că americanii (pînă și unii dintre cei pe care-i cunosc și cu care sînt prieten de decenii) au văzut în sumbrul personaj soluția salvatoare la crizele sistemice de diverse feluri ivite în viața marii națiuni în anii recenți (crize pe care de altfel, nota bene, nu le neg). Dacă Trump era un accident istoric, o creatură monstruoasă căzută din Lună, o catastrofă naturală inevitabilă sau un pricolici ieșit din văgăunile Walkiriei, aș fi suferit, stoic, alături de SUA, acceptînd tenebrele destinului implacabil. Trump este însă creația lor, a americanilor. În fine, a majorității lor, iar asta îți frînge inima, împingîndu-te, necondiționat, la revoltă.
În plus, dacă devoratorul de „ucenici” ar fi avut în prezent primul mandat, puteai accepta, să spunem, o anumită expectativă, dar, după năzbîtiile din intervalul 2016-2020, pare ireal că a putut reveni la Casa Albă en fanfare. Și este mai mult și decît un prim mandat „exotic”, așa-zicînd. Trump e cunoscut în America de prin anii ’70, ca parte dintr-o micro-istorie a scandalurilor fără sfîrșit, a narcisismului intratabil și a egocentrismului fulminant. Eu „am făcut cunoștință” cu el în 1993, în săptămînile de debut ale stagiului meu doctoral american, imediat după ce mi-am cumpărat, bineînțeles, un televizor. Omul era prezent la toate știrile, de pe toate canalele. Divorța de Marla (cea de-a doua soție) și lupta, într-un mod sordid, pentru a împiedica împărțirea averii. Nu-l pot uita cum ieșea din sala de judecată și flutura în ochii presei, ca la circ, chitanțe de cumpărături, strigînd: „Iată cît am cheltuit pe chiloții Marlei! Mii de dolari. Judecătorii partajului trebuie să țină cont de asta. Inacceptabil”. Și pe atunci insul vehicula ideea că va candida la un moment dat la președinția Statelor Unite, reușind să stîrnească doar hazul. De aceea eu, în 2016, am fost convins că va triumfa Hillary Clinton. Nu pentru că aș fi considerat-o o politiciană nemaipomenită, ci pentru că, în mintea mea, un personaj cu trecutul și profilul lui Trump nu putea avea decît o candidatură burlescă la instalarea în Biroul Oval. Burlescă a fost candidatura, cu siguranță, dar, incredibil, s-a dovedit cîștigătoare. Am scris în zilele imediat următoare acelor alegeri un articol – „Duhul de putere“ („metafora” era un citat din… Gigi Becali, foarte bucuros pe atunci că Dumnezeu „nu lăsase o femeie” la cîrma Americii!) – pe care l-am publicat la rubrica de față din Dilema și în care mă declaram siderat de victorie, anticipînd niște ani complicați pentru SUA și pentru umanitate. Prea cețos și prea timpuriu momentul pentru ca lumea să-și dea seama. Toți așteptau curioși urmarea. Iar urmarea a venit iute. Cu asupra de măsură.
Și totuși, repet, era primul mandat. Cu numeroasele probleme de percepție (deja menționate), ipoteza „accidentului istoric” încă stătea în picioare. Dar un al doilea mandat? Și la o distanță de patru ani? În acest punct apare sentimentul iubirii trădate (pe linia sugerată de Cory Booker) și impulsul revoltei irepresibile. O revoltă mai curînd interioară, neputincioasă și, ca atare, încărcată de frustrare, dar o revoltă – să nu ne amăgim – născută din iubire adevărată. Dacă nu am avea inima frîntă, ar însemna că nu iubim, în realitate, America. Așadar, criticîndu-i azi pe urmașii lui George Washington și pe actualii lor lideri, le demonstrăm în fond cît de mult i-am prețuit și îi mai prețuim. Să sperăm că nu în van.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
