În 1996, cînd s-a născut copilul meu și a fost ales președinte al României Emil Constantinescu, am crezut că totul va renaște. Că avem, în sfîrșit, șansa de a trăi într-o lume normală, tot mai puțin contaminată de epoca ceaușistă din care ne zbăteam să ieșim. Că el are șansa acestei lumi.
Și, într-o oarecare măsură, chiar așa a și fost. Nicidecum pînă la capăt, căci bolile societății românești erau atît de grave încît nu se puteau vindeca așa, dintr-o dată. Și dintr-un mandat. Dovada cea mai evidentă e că nu s-au vindecat nici acum.
Totuși, a fost un nou început. A fost o perioadă mai bună. Dacă nu din alte motive (dar cu siguranță au fost și altele), măcar pentru că mai fiecare dintre noi își dorea lucrul acesta. Își dorea să aibă șansa să facă lucrurile altfel și să uite de comunism.
Iar acest „nou început” nu venea de la sine. De undeva de sus, din neantul albastru, plana deasupra noastră. Nu. Noi eram cei care, într-un fel sau altul, fiecare după puteri, trebuia să mișcăm lucrurile.
Ceea ce am si făcut, cum am putut, fiecare. Țin minte că atunci cînd mergeam spre parc cu băiețelul meu, care se afla în căruț, treceam pe o stradă cu multe gunoaie. De fiecare dată mi se părea nelalocul lui ca bebelușul meu „de aur”, pentru care aș fi mutat munții, să treacă pe acolo. Mi se părea aproape o profanare. Apoi am înțeles: nu era nevoie chiar să mut munții. Puteam doar să strîng gunoaiele din drum: ceea ce am și făcut, de cîteva ori.
Acțiunea asta a dat tonul altora asemănătoare. Am văzut că se poate, că, pînă la urmă, fiecare gest, cît de mic, contează. Că, dacă spui ce te nemulțumește și, mai ales, dacă faci ceva ca să schimbi respectivul lucru, se vede și se pune.
Poate că nu imediat, poate că nu de unul singur, dar, pînă la urmă, contează. Cred că în perioada aceea am înțeles cu adevărat și am învățat ce înseamnă spirit civic. Ceva ce pe vremea lui Ceaușescu nu mai pomenisem. Și care acum părea de-a dreptul „magic”: nu numai că avea puterea să schimbe ceva, ci și să unească oamenii. Să-i unească nu oricum, ci întru ceva constructiv, creativ.
Ceva asemănător mi se pare că se întîmplă și acum, odată cu victoria lui Nicușor Dan: avem o nouă șansă s-o luăm de la început. Să schimbăm ceva (sau, de ce nu, totul) împreună. Cu același spirit civic cu care, între timp, ne-am rodat, pe care, acum reușim să-l utilizăm cu folos. Să construim lumea pur si simplu normală pe care ne-o dorim din 1989 încoace. Una fără corupție și hoție. Fără discriminări si extremisme.
Una care unește și nu dezbină: în care nu sîntem „noi” și „ceilalți”. Ci doar „noi”: un „noi”, însă, mai cuprinzător, care nu exclude și sancționează diferențele, ci le înglobează. În care nimeni nu e etichetat brambura drept „prost”, ci înțeles dacă gîndește diferit. Ca apoi să i se explice și să fie ajutat să înțeleagă, la rîndul lui.
În care nimeni nu e lăsat pe dinafară. Așa cum se întîmpla într-unul din filmele preferate ale copilului meu (dar și al meu), Little Miss Sunshine. În care, oricît de imperfecți ar fi fost oricare dintre membrii familiei care o însoțeau pe fiica, sora și nepoata lor la un concurs de frumusețe, cu toții erau ajutați să se suie, chiar din mers, în autobuzul prăpădit, dar tenace, pe care-l închiriaseră în acel scop.
Comparația României cu acel autobuz poate părea inadecvată, dar, de fapt, aș spune că e ceva de bine. Cu ajutorul tuturor celor din familie, respectivul vehicul se urnea de fiecare dată. Ba chiar lua viteză...
.jpg)
