Lunile mele preferate din an (și probabil ale multora dintre voi) sînt mai și iunie, după solstițiu mă pleoștesc pentru că știu că ziua deja începe să se scurteze, deși insesizabil, abia la final de august devine o certitudine. Însă luna mai e o minunăție, cu verdele ei crud, cu înfloriri succesive și mai ales cu multă lumină – serile sînt lungi, albăstrui și au ceva al lor, diafan, de apocalipsă blîndă. Și iunie e o lună frumoasă – temperaturi încă suportabile, nori care se mișcă fabulos de repede și ploi călduțe, torențiale, care vin și pleacă, și mai ales mirosul de vară care abia se coace și pe care îl simți oriunde – pe dealuri, pe cîmp, ba chiar și în Marele Oraș unde anotimpurile se topesc unele în altele. În lunile mai și iunie, Bucureștiul devine chiar un oraș suportabil, mai ales că știi faptul că ai o vară întreagă înainte, iar vara înseamnă înainte de toate loisir, un timp care se dilată și care pare nesfîrșit. Însă de cînd m-am mutat din oraș, la țară, am trăit cele două luni din plin sau mai degrabă ele m-au trăit pe mine – grădina se schimbă de la o zi la alta, vegetația explodează, descoperi flori despre care habar n-aveai că existau pe-acolo și care înfloresc, începi să observi fiecare boboc ca pe niște copii în incubator, în ce stadiu e și cît mai are, mai întîi bujorii, irișii și mai apoi trandafirii, trebuie deja să tunzi iarba aproape săptămînal, toată lumea tunde iarba „ca să fie frumos”, zgomotul citadin de bormașină e înlocuit de cel al motocoasei, apoi dai cu grebla, muncești, nu glumă, 500 de metri de curte ți se par o moșie în toată regula, iarba aia proaspăt cosită miroase de te înnebunește, dar ce naiba faci cu ea, o strîngi, o pui în saci, o dai la oile altora. În concluzie, n-ai timp să te plictisești, curtea în sine devine un job, iar eu n-am nici o pasiune specială legată de grădinărit, adică n-aș planta nimic în plus față de ceea ce am găsit aici, n-aș cultiva roșii sau dovleci, dar pe viitor cine știe ce mă mai apucă? Mai sînt și făpturile vii, păsările, insectele, asculți mierla, ciocănitoarea, te uiți o jumătate de oră după o pasăre necunoscută – ce-o mai fi și asta? e cioară, toată ziua! –, găsești un cuib de viespi și te documentezi pe net despre cum scapi de viespi, după aia îți dai seama că nu erau viespi, ci albine sălbatice, de unde era să știe un copil de asfalt cum arată albinele sălbatice, observi melcii, cărăbușii, rădașca, în București pe vremea asta, în fosta mea curte meschină, nu observam decît invazia gîndacilor de canal, ai un greiere chiar sub prag care țîrîie ca dementul în fiecare noapte și te enervează. Îți dai seama cîte lucruri mici, dar spectaculoase se pot întîmpla în doar 500 de metri pătrați, cît de multă viață colcăie pe fiecare metru pătrat, înainte îți doreai mai mult „teren”, cît mai mult, acum îți dai seama că n-ai ce face cu mai mult de o mie. Nu vrei să te faci nici fermier, nici latifundiar.
O prietenă din București îmi povestește că și-a programat vara în cele mai mici detalii doar ca să evadeze, să plece din oraș – mai întîi două săptămîni în Elveția, la fratele ei, apoi la mare, la bulgari (a făcut deja rezervare), apoi într-o tabără de vară etc. Așa făceam și eu înainte, căutam diverse portițe de a scăpa oriunde, aproape în orice condiții (desigur, nu-mi permiteam să-mi iau o vacanță de-o vară întreagă), căutam obsesiv pe Booking cazări ieftine, tînjeam după mare, dar mai ales încă de la începutul lui iunie trăiam cu spaima că „voi rata” vara, că nu mă voi putea bucura îndeajuns de ea, aveam coșmaruri pe bune că era deja septembrie, iar eu nu fusesem nicăieri. Mi-am dat seama că pentru vara asta chiar n-am nici un plan. Pentru prima dată parcă nici marea nu mă atrage, nu-mi vine să călătoresc niciunde, nu simt nevoia de o vacanță, deși a fost un an în care am muncit mai mult decît oricînd. Poate din cauza faptului că sînt deja într-o călătorie – o mutare radicală oricum îți schimbă viața –, poate pentru că mă simt cumva aici ca într-o perpetuă vacanță. În schimb, în sfîrșit am planuri mici: să citesc mai mult (cărți pe care le-am pus deoparte de ani buni), să scriu mai mult, să-mi găsesc un ritm al vieții de aici (deocamdată n-am reușit decît să mă mir de rădașcă și de albinele sălbatice...), să o iau hai-hui pe dealuri pînă la Drăgăneasa, să fac plimbări la Telega, la Melicești, la Brebu și la Provița, să merg cel puțin o dată pe săptămînă în city-break la Sinaia (20 de minute cu trenul care trece prin fața casei) și o dată pe lună la Brașov, și din motive practice – ca să cumpăr pîine „adevărată” și brînză bună din Piața Dacia, deși acum m-am întors de la Piața Centrală din Cîmpina cu niște cireșe amare, preferatele mele, cu 25 de lei kilogramul, le găseam cu greu în Obor, la o singură tarabă, la 35. La fel ca timpul verii, și timpul de aici se dilată și pare cumva nesfîrșit. Uneori, deși am aproape 50 de ani, mi se pare că am o viață întreagă înainte – diminețile sînt mai lungi și însorite, poți vedea mereu perspectiva – cerul, norii, dealurile din jur, ochii tăi nu se opresc invariabil pe blocul de vizavi, oamenii nu zumzăie ca într-un stup. Desigur, sînt și dezavantaje – uneori te simți prizonier în propria ta curte, ți-e lene să mai ieși, distanțele sînt mai mari, terasele și cîrciumile nu mai sînt la doi pași, mai puțină socializare, există un risc al însingurării, dar eu oricum în ultima vreme trăiesc mai mult în mintea mea decît în afara ei.
De cînd a început vara, m-am întors de cîteva ori în București, cu treabă (peripețiile cu Căile Ferate Române vor fi un capitol separat). Odată, a trebuit să ajung la o școală privată din nordul Capitalei la ora opt dimineață, așa erau programul și regulile școlii, așa că m-am trezit la 5 (o oră imposibilă pentru mine) și am plecat de aici în zori, cu mașina. Totul era pașnic și liniștit, Valea Prahovei nu se trezise încă, trafic inexistent. A mai fost un mic blocaj pe centura Ploieștiului, dar în general am mers bine. Pînă la Otopeni, unde ni s-a înfundat – aici ne cîntă popa, vorba unui amic –, sute de mașini blocate bară la bară, lucrări, claxoane, minute în plus adăugate la Waze, atac de panică că voi întîrzia la școală și că le voi da programul peste cap, xanax, de-o parte și de alta a drumului doar clădiri, hipermarket-uri, beton și sticlă, nici un copac, nici un petic de iarbă. Cum poți trăi într-un asemenea oraș? Da, trăiești cînd n-ai de ales, pentru un job care e esențial, pentru copii care sînt la școli private din nordul Capitalei. Dar cînd ai de ales, de ce ai mai rămîne aici? După ce am terminat cu atelierele la școală, cînd am făcut drumul înapoi pe DN1 și am văzut în depărtare dealurile, munții, am avut un mic sentiment de fericire și, de ce nu, de regăsire. Altă dată, am venit cu trenul la Bookfest, la Tîrgul de Carte, iar la ora nouă era o răcoare plăcută în gara de la Cîmpina, stătea să plouă. După doar o oră, cînd am ajuns în oraș, am simțit căldura aia lipicioasă care anunță zilele toride din iulie. Am luat metroul, m-am înghesuit, am coborît din metrou, am luat autobuzul din Piața Romană, nici nu mai știam unde era stația, am dat cu cardul în dreapta și-n stînga, mi-am zis că nu trebuie să uit tehnicile de supraviețuire urbană. La Tîrg, am mers cu soarele-n cap pînă la pavilion, am socializat, m-am întîlnit cu oameni dragi, am atins noua mea carte care tocmai ieșise de la tipar, m-am pozat cu ea, am căscat gura la cîteva lansări și, în cele din urmă, am sucombat la o terasă alături de niște colegi de breaslă. Dar nu pentru mult timp, pentru că aveam un tren de prins și mă simțeam atît de obosită de parcă aș fi tras toată ziua la plug. Orașul mă obosise, storsese din mine toată energia. M-am tîrît pînă la gară, unde am mai stat vreo oră pentru că trenul meu pleca deja cu întîrziere. Atunci mi-am dat seama că nu mă voi mai întoarce niciodată definitiv în București, că un moft, o pauză, o încercare, un „hai să vedem cum este!” se transformă într-o ruptură definitivă.
.jpg)
