Cei care mai folosesc astăzi termenul basamac pentru a denumi o băutură alcoolică de proastă calitate nu bănuiesc, probabil, cît de răspîndit ajunsese să fie cuvîntul spre sfîrșitul secolului al XIX-lea și ce semnificație socială i se atribuia. Basamacul era văzut ca un pericol național (fiind uneori, în discursurile xenofobe, atribuit unei conspirații a cîrciumarilor străini), iar evocarea sa lua tonul unor avertizări grave. Doctorul Constantin I. Istrati scria despre „acele otrăvitoare băuturi: pocirlă, tărâş, basamac, rachiu de Moldova, care omoară clasa noastră de jos” (O pagină din istoria contimporană a României din punctul de vedere medical, economic și național, 1880, p. 295). În Igiena țăranului român (1895), Gheorghe Crăiniceanu ajungea la concluzia că „basamacul abrutizează inteligența română” (p. 292). Într-un volum intitulat chiar Leacul beției și Povestea basamacului (Toma Dicescu, 1904), se observă „că lucrătorii treji lucrează mai bine decît cei dedaţi basamacului blestemat!” (p. 27).
Basamac era un termen „regățenesc”, cunoscut totuși și dincolo de munți: în revista Transilvania, se relata că „basamac se numește în România vinarsul sau rachiul cel mai ordinariu și puturos” (1886), iar în Enciclopedia română a lui C. Diaconovich (Sibiu, 1898), cuvîntul beneficia deja de un articol separat: „Basamac, numire locală dată rachiului ordinar în unele județe ale României, ca: Vlașca, Teleorman, Ilfov etc.; de obicei are o concentrațiune mică de alcool 12-25% V.; este incolor și nearomatizat, se bea numai de populațiunea rurală, care îl consumă în cantități mari”.
Cuvîntul este atestat în 1872, în Convorbirile economice ale lui Ion Ghica; acesta îl folosește de mai multe ori, inclusiv în constatarea „vedem bucureşteanul că preferă astăzi basamacu şi berea lui Opler”. În epocă se căuta o explicație a răspîndirii rapide a băuturii și a cuvîntului; pentru unii cauza fusese seceta – „Lipsa de prune mai mulți ani d-a rîndul făcuse ca cîrciumile să vîndă un fel de băutură numită basamac, amestecătură de spirt de grîne cu apă” (Românul, 1873) –, pentru alții vinovată era o lege care sporise taxele pentru băuturile de fabricație mai sănătoasă.
Oricum, termenul era perceput ca o noutate – „falsificaţiunea alcoolului numit, prin un barbar neologism, basamac” (Economia națională, 1885) –, iar originea lui trezea deja interesul filologilor; ca dovadă, Hasdeu îl includea în Etymologicum Magnum Romaniae (III, 1893). De fapt, originea formei basamac este în continuare incertă; s-au formulat două ipoteze principale, dar nici una dintre ele nu este perfect convingătoare. Recentul Dicționar etimologic al limbii române (DELR, Litera B, 2024) acordă o anumită preferință unei explicații care pare să fi circulat în epocă, care a fost preluată de Hasdeu și apoi de dicționarul academic (seria coordonată de Sextil Pușcariu). Denumirea ar proveni – conform unui articol publicat în 1886 în revista Transilvania – dintr-o înjurătură maghiară: „Acest cuvînt ca și alte cîteva sînt de proveniență nouă, dar necunoscută. Unii cred că românii au împrumutat acest termin de la secuii noștri, cari petrec cu miile în țara lor, iar cînd se căușesc, încep să înjure (să suduie) în limba lor cu terminul acesta”. Este și presupunerea lui Hasdeu: „Cuvîntul nu e vechi, și totuși a ajuns a fi foarte răspîndit. El se trage probabil dintr-o înjurătură ungurească trivială”. În dicționarul etimologic actual (DELR), referirea la „înjurătura magh. basszam a...” este susținută de înregistrarea separată a formei basama, ca imprecație înregistrată în perioada interbelică în zona Bihorului. Originea unei denumiri comerciale într-o înjurătură nu este însă un fenomen foarte obișnuit. Cealaltă ipoteză etimologică, preluată de mai multe dicționare, leagă basamacul românesc de cuvîntul turcesc basamak („pas, treaptă”); similitudinea formei este evidentă, dar explicația ridică dificultăți semantice. În dicționarul său etimologic, Al. Ciorănescu preia de la A. Scriban o motivație nu tocmai convingătoare, după care denumirea s-ar fi referit la gradarea scăzută a alcoolului conținut în băutură. Oricum, pînă la eventuale noi dovezi, etimologia cuvîntului rămâne nesigură.
Cuvîntul are astăzi un statut marginal, fiind concurat de numeroase alte denumiri pentru băuturile alcoolice de proastă calitate. Rămîne totuși important ca mărturie a unui fenomen social și istoric (brusca sa răspîndire la sfîrșitul secolului al XIX-lea) și prin prezența sa în literatură – de la Caragiale („uite așa umbla cu patacele și cu basamacu-n cap, cînd fu la alegeri”, Art. 214) pînă la Mircea Cărtărescu: „Drag copil, venit-a ceasul spovedanie să-ţi fac: / Da, ucis-am prunci în leagăn, da, băut-am basamac” (Levantul).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
