În fiecare dimineață, de pe la ora 8, în salonul de mic dejun al hotelului nostru de pe Kastanienalle, începea un mic balet al politeții. Toate mișcările noastre, ale turiștilor cazați la hotel, erau coregrafiate, ne strecuram unii pe lîngă alții, fără să ne atingem, prelingîndu-ne pe lîngă platourile cu fructe și cereale, somon afumat, pîine sau cîrnăciori, ne înclinam capetele și zîmbeam atunci cînd ne intersectam din greșeală, căci spațiul era destul de strîmt, ne retrăgeam uneori cu spatele pe la mesele noastre, ca să eliberăm calea altora, apoi începeam să mîncăm și să conversăm cu voci scăzute ca să nu deranjăm pe nimeni. Nu se auzea nici o muzică, nici măcar în surdină (la noi ar fi fost sigur măcar un post de radio, cu sonorul dat tare), doar un clinchet discret de cești, farfurii și tacîmuri care se loveau unele de altele. Vîrsta medie a turiștilor din hotel era în jur de 70 de ani. În prima dimineață, cînd am coborît la micul dejun cu ochii cîrpiți de somn după două zile pe drum și m-am înfipt în platourile cu mîncare, am uitat cum trebuie să mă comport – era să vărs o cafea pe un cețățean olandez, tipul old hippie, cu plete lungi și albe, „I am really, really sorry!”, am spus eu vinovată, „No problem!”, a răspuns el surîzător, accidentul fusese evitat la timp. Apoi am uitat să-i menționez angajatei hotelului numărul camerei, așa că ea a trebuit să vină la masa noastră și să insiste cu o voce abia șoptită ca să afle această prețioasă informație. Și, din neatenție, am murdărit fața de masă cu cîteva picături de dulceață. Dar eram obosită. De-a lungul timpului, am stat în mai multe stabilimente în Berlin și mereu a fost la fel, micul dejun s-a desfășurat într-o liniște de catedrală. Chiar dacă am stat la un hostel, cu 30 de euro pe noapte, și acolo am întîlnit un cuplu de nemți de 80 de ani, dintr-un sat de la Marea Nordului care, la pensie, și-au propus să viziteze pentru prima oară întreaga Germanie, pentru că pînă atunci au muncit și nu au reușit să viziteze nimic – mi-l amintesc pe tipul ăla mustăcios care fuma țigări rulate și care a intrat în vorbă cu mine doar cînd am ieșit afară, în curtea interioară, cu ceștile de cafea în mînă, nu îndrăznea să tulbure liniștea micului dejun din interior. Am mai stat în pensiunea unor băbuțe cu o atitudine cucernică, în partea de vest a Berlinului, pe lîngă Grădina Zoologică, un loc ieftin și fără pretenții, însă foarte curat, iar la micul dejun se respectau aceleași reguli, toată lumea făcea baletul ăla pentru două felii de cașcaval, una de șuncă și o ceașcă de cafea. Nu contează locul, contează atitudinea.
Dintre toate capitalele europene, cel mai mult iubesc orașul Berlin. Nu le-am văzut pe toate, ce-i drept, dar am văzut cîteva importante. Am văzut orașe „frumoase” sau „romantice”, în sensul general acceptat, dar sufocant de turistice, am văzut orașe pline de istorie și de cultură. Berlinul nu e neapărat un oraș frumos, nu se mîndrește cu situri arheologice sau muzee celebre (deși are destule interesante), am amici care îl detestă (de fapt, e un oraș care fie nu-ți place, fie îl adori), însă mie îmi dă mereu o stare de bine și un sentiment de apartenență. Sincer, m-aș muta și mîine la Berlin, fără să stau pe gînduri, măcar pentru cîteva luni pe an, pentru un om civilizat și de bun-simț e locul ideal (îl înțeleg perfect pe Caragiale). Iar de data asta, pentru că am prins și o vreme superbă, m-am comportat ca un om îndrăgostit – am zîmbit și am rîs non-stop pe stradă și oriunde, de parcă toată lumea din jurul meu ar fi fumat iarbă și o dîră de bună-dispoziție ar fi ajuns și pînă la mine, un om încă posac din Europa de Est (și poate chiar așa și era). Dar iată de ce, printre altele, îmi place Berlinul la nebunie:
● Descentralizarea. Berlinul nu are un centru cu multiple obiective, înșirate ca pe ață cum e la Praga sau chiar și la Paris. Are mai multe centre și în fiecare cartier găsești ceva interesant de făcut, așa că mie, uneia, după ce am vizitat așa-zisele must-see în prima mea excursie la Berlin, nici nu-mi mai vine să mă îndepărtez mai mult de cîteva străzi de hotel. Nici n-aș avea de ce. De data asta am stat în Prenzlauer Berg, un cartier din est care a devenit foarte hip în ultimii ani și care mi s-a părut un orășel în sine. Aveam în vecinătate tone de cafenele și restaurante (dintre care vreo patru cu stele Michelin), în general etnice, am mîncat și am băut la japonezi, la indieni, la italieni, la vegetarieni, peste tot cu 50 și un pic de euro, două persoane (de altfel, Berlinul mi se pare una dintre cele mai accesibile capitale din Occident), însă cel mai mult mi-a plăcut la „Babel”, un restaurant cu specific libanez care nu trebuie ratat, explozie de arome, sosuri, salate care depășesc cu mult orice imaginație în materie de mîncare orientală a unui consumator de shaorma bucureștean. Tot în vecinătate, mai erau un parc mare cu terenuri de sport, o catedrală impunătoare, galerii de artă, mai conformiste sau mai nonconformiste, librării, dintre care una specializată pe cărți de bandă desenată, un cinema de buzunar cu doar 30 de locuri și o fostă hală industrială transformată într-un mega-cinematograf cu zece săli de proiecție și cu o atmosferă aparte care n-are nici o treabă cu multiplex-urile lipsite de personalitate din mall-urile noastre. Aici, în trei dintre săli, s-a desfășurat festivalul la care am fost invitați, un festival cu filme dedicate exclusiv fotbalului, cel mai important din lume, din cîte am aflat (sînt vreo șapte). De altfel, aproape toate evenimentele culturale din Berin sînt „nișate” și astfel se formează mici comunități. Într-un oraș cosmopolit și foarte divers, plin de mode, trend-uri, subculturi, e un mod foarte deștept de a gîndi lucrurile, altfel totul ar fi un haos (iar nemților chiar nu le place haosul) și un ghiveci cultural. Iar aceste evenimente „nișate” sînt autentice, deloc ostentative sau kitsch și organizate de oameni cu adevărat pasionați de un domeniu sau altul.
Tot în vecinătatea hotelului aveam, desigur și o Biergärten, adică o „grădină de bere” unde, printre atîtea localuri etnice, puteai să simți, totuși, o atmosferă tipic nemțească – puteai să mănînci un wurst și să-ți bei berea în liniște, aproape la orice oră, singur sau în grup, cele mai simpatice erau doamnele trecute de o anumită vîrstă, două cîte două, probabil prietene de o viață care nu prea mai aveau ce să-și spună, doar sorbeau regulamentar din halbe și se bucurau una de compania celeilalte.
● Vibe-ul orașului. E un oraș în care te simți liber, poți face absolut orice, atît timp cît nu-i deranjezi pe cei din jurul tău. De pildă, poți merge cu sticla de bere în mînă pe stradă, la orice oră și mai ales la orice vîrstă, nimeni nu se uită strîmb la tine. Nu că mi-aș dori să merg cu sticla de bere în mînă pe stradă, nici măcar nu mai beau bere, însă mi-aduc aminte cît am pătimit în tinerețe cînd beam bere prin parcurile bucureștene pentru că n-aveam bani de cîrciumă și ne săltau jandarmii, invocînd nu știu ce lege, apoi ne dădeau amendă. Un oraș verde, cu parcuri uriașe, unele sălbatice ca niște păduri citadine, unde oamenii își iau masa de prînz pe bănci sau pe iarbă, apoi unii dorm, alții practică yoga, iar o fată cînta în gura mare în spaniolă, doar pentru că se simțea ea bine în ziua aceea cu soare, cînta frumos, un bătrîn în scaun cu rotile a aplaudat-o. Un oraș unde traficul de luni e ca la noi cel de duminică, pentru că e atît de bine sistematizat din punct de vedere al transportului public încît poți ajunge dintr-o parte în alta în 45 de minute. Un oraș în care te simți liber, însă există reguli implicite pe care toată lumea le respectă, în general reguli ale bunului-simț. Un oraș în care vezi veverițe pe stradă, însă nu prea vezi pisici – am văzut un singur motan bătrîn și gras, cu zgardă, care ieșise de unul singur la plimbare, a făcut doar cîțiva pași, a amușinat o pată de soare, apoi a zgrepțănat la ușa unei clădiri ca să se întoarcă înapoi acasă. Mda, disciplină, ce să mai zic?
