Cînd venea vremea rea, prin anii copilăriei mele, cam fiecare se descurca cum putea. Azi se vorbește despre haine second hand, vintage și retro. Atunci hainele chiar se reciclau, în aceeași familie în general. Căci nu era ușor să găsești unele noi pe placul și pe măsura ta. De asta și standardele estetice erau mai joase. Se adaptau tendinței către improvizații. Puteai găsi o doză de frumos, sau măcar posibil, te miri unde. Eleganța exista, chiar se făcea caz de ea, dar azi ni s-ar părea formală și chiar hilară.
De pildă, se purtau, în măsura posibilităților, blănurile. Dar nu cele mai fancy, de azi. Existau blănuri de oaie și de iepure, din cîte îmi amintesc. Și cîte un guler de vulpe. Însă erau apreciate, considerate semn de distincție. Pe vremea aceea nu țin minte ca purtătoarele lor să fi avut îndoieli ecologice. Ori vreo conștiință în sensul ăsta. Blănurile erau și un soi de moștenire a epocii burgheze despre care oficial se spunea că e de tristă amintire. Dar care, în fapt, era copiată în multe. Standardele ei fuseseră cumva preluate, mai underground, mai pe față. Atît în privința moralei, moravurilor, cît și a gustului, a interioarelor, a hainelor.
Ca și în cazul locuințelor, eleganța vestimentară devenise cam una kitsch. Era o preluare a celei de altădată fără prea multe nuanțe și subtilități, mai otova. Blănurile nu făceau nici ele excepție de la acest tip de ștaif mai proletar, să zicem. Da, doamnele epocii se simțeau șic în ele, indiferent de cum arătau raportate la gusturile noastre de azi. Bunica avea o blană neagră din aceea care cred că se numea, pe atunci, mouton doré. Care a devenit cu atît mai celebră, peste ani, cînd am aflat că Moș Crăciunul nostru o îmbrăca în fiecare an. Deși am văzut-o de nenumărate ori pe bunica purtînd acea blană, nu am recunoscut-o niciodată atunci cînd venea cu ea Moșul. Adică unchiul meu, care se pare că era pavoazat cu ea în bucătărie, în fiecare an de Ajun. Sigur că își punea peste blană o capă roșie. Oricum, eram atît de emoționată și de pătrunsă de momentul în care Moș Crăciun suna la ușă, încît nici prin gînd nu-mi trecea să pun ceva la îndoială. Făceam parte, fără drept de apel, din categoria „Believers”. A celor care, într-unul dintre filmele mele preferate de Crăciun, Miracle on 34 Street (Les Mayfield, 1994) își puseseră în piept insigna cu „I believe”. Fără să am nevoie, precum Susan Walker (Mara Wilson) din film, de dovezi palpabile și raționale. N-am pus niciodată la îndoială replica din fiecare seară de 24 decembrie, de pe la ora 21, a unchiului meu. Și anume că se duce să cumpere vodcă. Nu m-am întrebat niciodată la ce oră se închid, de fapt, magazinele. Și nici de ce unchiul meu nu era prezent atunci cînd venea Moșul. Și de ce se întîlnea cu el, de fiecare dată, doar la plecare, pe scările blocului.
Luam lucrurile ca atare și pur și simplu mă bucuram de ele. Eram copil și crescută cu diverse mitologii. Aveam capacitatea de a crede. Și, probabil, și o minte aptă pentru așa ceva. Cert e că seara de Ajun era cea mai fericită din an. Și blana bunicii mele contribuia substanțial la asta. N-o recunoșteam poate și pentru că bunica ieșea rar. Da, venea din cînd în cînd la noi, dar numai la ocazii sau dacă eram bolnavă. Cartierul ei general era îndeobște acasă la ea, unde crease o lume a cărei regină era. Bunicul meu și cu mine făceam parte din ea, dar bunica era cea care dădea tonul.
Cînd ieșea din casă, o făcea doar pentru a mă duce pe mine la cofetăria de la Viilor. Unde mergeam pe jos și aveam ritualul nostru. Sau pînă la verișoara ei care locuia tot în zona Pieptănari, pe o străduță. Vizită care se-ntîmpla doar o dată pe săptămînă, duminica după masă. Cu cafea, dulceață și punere la curent, reciprocă, în privința subiectelor săptămînii. Legate mai mult de viața copiilor. Însă în toate aceste escapade eram, ca și de Ajun, prea implicată ca să mai observ detaliile. Blana, atunci cînd era purtată, se dovedea prezentă, dar invizibilă.
