Mă trezesc într-o dimineață și văd o știre care mă năucește: într-un bloc din Rahova, în apropierea Liceului „Dimitrie Bolintineanu”, unde am avut și eu cîteva ateliere de scriere creativă în urmă cu doi ani (deci cunosc locul), a avut loc o explozie. Au murit trei oameni, mulți alții sînt răniți sau au rămas fără casă, probabil că blocul va trebui demolat în urma exploziei. Imaginea post-apocaliptică pe care o văd din diferite unghiuri pe rețele de socializare, cu blocul care are o gaură în mijlocul lui, cu praf, dărîmături și moloz, îmi induce o stare de panică, de distrugere, de nesiguranță. Cu atît mai mult cu cît blocul respectiv este identic cu toate blocurile socialiste în care am locuit, în București, în aproape toată existența mea de pînă acum, blocuri construite de comuniști în anii ’70-’80. Am trăit chinuit, cu diferite angoase, în astfel de blocuri pînă la vîrsta de 35 de ani, cînd mi-am făcut curaj și am decis că nu-mi doresc altceva decît să evadez din tipul ăsta de habitat. Așa că am riscat cumpărîndu-mi un apartament mic, la parterul unei case interbelice, cu o curte meschină, dar utilă, doar ca să fiu cît mai departe de tovarășul, apoi domnul administrator și de comitetul de bloc. Nu mai voiam să fac parte din stup, dintr-un spațiu locativ comun, din mega-structuri gîndite de comuniști pentru oamenii muncii ca să locuiască unii peste alții, în apartamente copy/paste. Îmi doream un loc al meu, cu personalitate.
În anii ’80, părinții mei au făcut un împrumut la stat (un soi de credit, existau și pe atunci) ca să cumpere un apartament cu trei camere într-un bloc nou, socialist, de pe Calea Moșilor. Au avut ghinion pentru că nu au primit repartiție „de la întreprindere”, repartițiile erau destinate în special muncitorilor, mai puțin inginerilor, muncitorii se mutau în noile locuințe pe care le primeau aproape gratis, plăteau o chirie modică aceluiași stat comunist care îi adusese de pe te miri unde, de pe la țară, ca să trăiască în Capitală și să muncească în fabrici și uzine. Ei erau privilegiați. Pentru a se construi aceste blocuri copy/paste s-a demolat la greu și s-a distrus jumătate din oraș, s-au mutat biserici „pe șine”, cum ar fi biserica Olari – am asistat, copil fiind, la această demonstrație de forță a constructorilor comuniști. Totul pentru a face marile magistrale. Spre deosebire de Timișoara, Sibiu, Cluj, unde existau centre istorice, decizia pentru București a fost cea a unui oraș „sistematizat” în care s-a demolat cam tot ce n-a corespuns. Așa a apărut orașul cartierelor-dormitor, din Berceni și pînă în Balta Alba, din Militari pînă în Tineretului. Aceste blocuri mie, uneia, mi-au mutilat copilăria. Sute și mii de oameni înghesuiți de-a valma în niște imobile de 8-10 etaje, în care pe timp de iarnă nu se dădea căldură și se opreau gazele, în care trebuia să comunicăm cu zeci de străini-vecini dintre care unii ne pîndeau pe vizor pentru că erau securiști, iar alții nu-și abandonau tradițiile de la sat și creșteau porci și găini pe balcon, iar copiii (mulți copii, căci deja se interzisese avortul!) își găseau un unic refugiu în „spatele blocului”, încropeau un teren de joacă printre betoane, cam ăsta era Bucureștiul anilor ’80 care ne adusese în sfîrșit pe toți laolaltă – țărani, muncitori, intelectuali –, într-o stare comună de letargie, de nesimțire și lipsă de interes față de tot ce însemna spațiul public, în comunități alcătuite forțat și alandala. Pentru că blocul comunist era al tuturor și, de fapt, al nimănui. Viața noastră „adevărată” începea dincolo de ușa care dădea pe palierul comun și la care se montau lanțuri pentru că în anii ’80 exista o isterie cu spărgătorii de apartamente, se spunea că și cîntăreața Mihaela Runceanu murise în urma unui astfel de incident. Dacă locuiai la bloc, ca să supraviețuiești decent trebuia doar să faci diferența între care era ăla decent și care era mitocanul, se mai făcea și în funcție de zone, dacă stăteai la bloc socialist pe Titulescu era clar că erau mai mulți decenți decît mitocani, dacă stăteai în Rahova sau Ferentari era invers.
Și a continuat tot așa, pentru că un astfel de habitat creat în mod artificial nu se poate schimba peste noapte, în funcție de regim. După 1990, chiriașii statului socialist și-au cumpărat apartamentele la prețuri derizorii și astfel am devenit una dintre țările cu cei mai mulți proprietari din Europa. Proprietarii unor cutii de chibrituri identice care în continuare se vînd la niște prețuri nerealiste pentru ceea ce oferă imobilele respective (să ne gîndim doar la balcoane, care de multe ori sînt niște extensii inutile ale apartamentelor, nu sînt spații exterioare plăcute ca în Spania sau Grecia unde să-ți bei cafeaua și să stai la soare). Ceea ce nu oferă, știu – în primul rînd, intimitate, în al doilea rînd, un spirit comunitar. După ce am devenit adult, am locuit în alte două blocuri oribile, socialiste, tot pe Calea Moșilor, o zonă bună, aș zice, și din cauza faptului că e centrală. Primul, un bloc de garsoniere, nu a fost reabilitat nici pînă în ziua de azi, arată ca o relicvă, ca un dinte cariat în mijlocul unei artere care încearcă să atragă prin tot felul de mici fast-food-uri, cafenele de hipsteri și băcănii cu produse „de la fermă”, la parterele altor blocuri socialiste. După ’90 se „liberalizase” treaba, fiecare putea să facă orice. Așa că fiecare își făcea modificările corespunzătoare în propria garsonieră sau în apartament, fără să țină cont de structura de rezistență a blocului, dărîmau pereți după bunul lor plac, sculptau tavane, inventau metode de încălzire originale, oricine putea să-și facă un foc în mijlocul apartamentului și să joace în jurul lui, era democrație. Exista, totuși, „comitetul de bloc”, unde oamenii trebuiau să se întîlnească periodic ca să se hărțuiască unul pe altul și să-și aleagă periodic un președinte. Ni se spunea că cei de la etajele superioare nu trebuie să folosim liftul în exces, ca să facem economie la curent, exista o comisie de babe (din fostul regim), pe banca din fața blocului, care trăgeau cu ochiul în interiorul sacoșelor noastre de la supermarket, ca să constate ce am cumpărat, aceleași babe înfrumusețau palierul cu plante ornamentale care nu mai încăpeau în apartamentele lor și, în general, toate ușile erau larg deschise (trecuse isteria cu spărgătorii), ca să fim cu toții într-o minunată comunitate nostalgică. Blocul acesta mi-a traumatizat tinerețea, pînă cînd m-am mutat într-un alt bloc, tot socialist, dar de securiști, la două străzi distanță, unde „surorile Viorica” (Viorica era generalul, soră-sa doar un apendice al ei) le dădeau raport săptămînal părinților mei care se mutaseră deja la Breaza „ce fac copiii”. Acolo am avut o primă experiență cu o pisică ce se aciuase în scara de bloc. O pisică mică, pierdută, portocalie. Toți securiștii ăia o alungau din scară – n-avem nevoie de pisici aici, sîntem doar noi, pisica pute, se cacă aici. Am luat-o într-o singură noapte pe pisica aia în apartament, îmi pare rău că nu am ținut-o mai mult, a doua zi am găsit-o în parcarea blocului, călcată de-o mașină. După ce ne-am mutat la casă, am îngrijit și salvat cel puțin zece pisici. Ca să nu-mi mai amintesc că într-un bloc de genul ăsta mereu e cîte unul care să-și manifeste autoritatea, cîte un Gigel care să se priceapă la gaze, la curent și la tot, și care se simte dator să intervină, mereu e cîte un scandal pe palier, mereu e cîte o bormașină, cineva mereu repară cîte ceva, nimeni nu ține cont de ce spune omul de alături și, dacă se întîmplă o tragedie, toți dau vina pe ceilalți. Textul acesta nu are o legătură directă cu tragedia din Rahova, este doar un simplu peisaj în care am încercat să o încadrez, pentru că problemele acestei societăți sînt, de fapt, în profunzime. Privind imaginile cu blocul devastat, îmi dau seama cît sînt totuși de liniștită în acest mic apartament de la parterul unei case interbelice. Privesc în zare, spre blocurile de pe Calea Moșilor, ca la niște conglomerate ale haosului, nu m-aș mai întoarce acolo pentru nimic în lume.
