Aceasta-i întrebarea! De cîteva zile circulă această întrebare legată de simulările examenelor naționale. Evaluarea Națională și Bacalaureatul au programate, ca în fiecare an, simulările din luna martie. De data aceasta, însă, peste pregătirile obișnuite plutește posibilitatea unui boicot. Profesorii sînt întrebați dacă participă sau nu la organizarea lor, iar răspunsurile par să încline, în multe locuri, spre refuz.
Situația nu este, desigur, una simplă. Din punct de vedere sindical, ideea are o anumită logică. Simulările sînt activități care depind aproape în întregime de profesori: supraveghere, corectare, organizare, redactarea și transmiterea rezultatelor. Ele presupun muncă suplimentară, nerecompensată. În același timp, sînt suficient de vizibile pentru a produce presiune publică. Din această perspectivă, simulările devin un instrument de protest eficient: creează tensiune în sistem fără a bloca examenele propriu-zise. Ideea boicotului vine pe fondul pachetelor recente de austeritate, creșterea normelor, scăderi de salarii, plus temerea că sistemul educațional va fi pus din nou să suporte o parte din costurile echilibrării bugetului public. Simulările nu sînt cauza nemulțumirii, ci mai degrabă locul în care ea devine vizibilă.
Privite însă dintr-o perspectivă pedagogică, lucrurile se complică. Simulările nu sînt examenele finale, dar nici simple exerciții fără consecințe. Pentru elevi, ele funcționează ca o primă întîlnire cu atmosfera de examen: sala aranjată altfel, foile tipizate, timpul limitat, presiunea momentului. Pentru profesori, sînt ocazia de a vedea unde se află, în mod real, nivelul unei clase. Uneori confirmă ceea ce știam deja, alteori ne contrazic așteptările. În orice caz, oferă o fotografie utilă înaintea examenului.
Pe de altă parte, nu trebuie idealizat rolul acestor simulări. Sistemul nostru educațional nu are încă reflexul de a folosi consecvent datele pe care le produce. Rezultatele sînt analizate uneori formal, discutate în ședințe rapide și apoi uitate. În multe școli există deja simulări interne, poate mai bine adaptate nevoilor elevilor. Din acest punct de vedere, dispariția unei sesiuni de simulare nu ar provoca un cutremur pedagogic.
Problema se mută însă în altă parte: în spațiul public. În momentul în care apare cuvîntul „boicot”, reacțiile sînt previzibile. Profesorii ar pedepsi elevii. Profesorii ar refuza să își facă datoria. Profesorii ar transforma școala într-un cîmp de luptă sindical. Nu contează foarte mult nuanțele situației sau detaliile organizatorice; imaginea se fixează rapid.
Aici apare paradoxul. Simulările sînt, pentru elevi, destul de importante. Pentru minister, ele sînt mai degrabă un mecanism administrativ repetat anual. Pentru profesori, însă, sînt încă o sarcină adăugată într-un sistem care funcționează de mult timp la limita resurselor sale. Din această tensiune se naște întrebarea cu care am început: boicotăm sau nu boicotăm?
Nu am un răspuns definitiv. Știu doar că, într-o școală care ar funcționa cu adevărat bine, asemenea dileme nu ar apărea atît de des. Profesorii nu ar simți nevoia să transforme evaluările în instrumente de presiune, iar ministerul nu ar descoperi, din cînd în cînd, că sistemul depinde aproape integral de disponibilitatea unor oameni obosiți.
Pînă atunci, rămînem în acest teritoriu al ezitării. În cancelarii se discută, se votează. Iar undeva, în spatele tuturor acestor dezbateri, rămîne întrebarea mai mare, pe care o evităm de fiecare dată: cum ar trebui să arate o școală în care nici profesorii, nici elevii să nu ajungă prizonierii unor astfel de dileme? Adevărul este că frustrările profesorilor nu sînt inventate. Ele s-au adunat în timp, din senzația că școala funcționează prin rezistența oamenilor care o țin în picioare, nu prin atenția acordată sistemic educației. Aici apare dificultatea: profesorii au motive să fie frustrați, dar elevii nu au nici o vină. Iar școala rămîne locul în care aceste două adevăruri trebuie să încapă în aceeași frază. A fi sau a nu fi.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
