Ca să nu ne scufundăm definitiv

Cel mai des pot constata această realitate în comentariile de pe rețele la unele postări sau articole care au vizibilitate dincolo de bula mea.

 

Mă înspăimînt puțin de fiecare dată cînd intru în contact cu radicalisme, de orice fel ar fi ele. Radicalismul este prin excelență o formă a suficienței de sine, izvorît fiind din convingerea că adevărul îți aparține doar ție și că trebuie cu orice preț să-i faci și pe ceilalți să-l accepte. Este o formă de fanatism, în fond, și-mi aduc aminte de cărțulia lui Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic, în care definește fanatismul exact în termenii aceștia, ai dorinței de a-i sili pe ceilalți să se schimbe, conform credințelor tale. Nu conform unor argumente și unor negocieri ale acestora, în căutarea unui echilibru. Ci conform credințelor tale. Fanaticul este, spune Oz, cel care fie se atîrnă de gîtul tău pentru a te convinge, fie, cînd constată neputința de a te coopta de partea lui, cel care sare la gîtul tău să te anihileze. Radicalistul „știe” și nu-i este suficient că știe – trebuie, cu orice preț, să impună adevărul său.

Îmi spun că radicalismul și, implicit, fanatismul sînt opuse, cumva, educației. Asta dacă înțelegem prin educație un demers de transmitere de informații, dar și de formare a unei gîndiri critice, interogative și flexibile. Desigur, nu se opun îndoctrinării, ba din contra. Dar îndoctrinarea nu înseamnă educație. Radicalismul și fanatismul sînt, deci, atitudini născute din lipsă de educație. Poate se mai pot naște și ca urmare a eșecului actului educațional.

Așadar, sînt nu doar uimit, ci chiar înspăimîntat cînd se întîmplă să mai ies din bula mea și să descopăr cît de mult radicalism și fanatism există printre concetățenii mei. Am crescut, copil și elev fiind, ba chiar și mai apoi, cumva convins (probabil îndoctrinat și eu...) că sîntem un popor tolerant și deștept, chiar așa, deștept, că reziduurile de sălbăticie sînt mici în fondul genetic al națiunii ăsteia. Cu timpul, desigur, m-a mai lovit realitatea cu pumnul. Dar tot sînt uimit, de cîte ori constat cîte dejecții se pot revărsa, valuri, din convingerile radicaliste și autosuficiente, desigur, ale multor compatrioți.

Cel mai des pot constata această realitate în comentariile de pe rețele la unele postări sau articole care au vizibilitate dincolo de bula mea. Sigur, radicalismul exprimat prin comentarii nu este întotdeauna dus în zona violenței, a agresivității verbale, dar vădește convingeri limitative care sînt subsumabile, în fond, fanatismului. Pentru a deveni manifest, acestor oameni nu le lipsesc decît condițiile propice. Însă ce mă enervează de-a dreptul este că simt – sau poate doar mă mișc într-o schemă a vinovăției? –, simt, așadar, că acești oameni reprezintă eșecul sistemului educațional.

Să și dau un exemplu. Deunăzi a apărut pe un site de știri educaționale o informație conform căreia s-ar putea ca în viitor să se poată opta pentru un examen de mărire a notelor obținute la bacalaureat. Adică dacă ai luat un 6 la română, chiar dacă ai trecut Bacul, nefiind mulțumit cu rezultatul, să poți participa în altă sesiune, pentru a obține o notă mai mare.

Pornind de la această știre am citit o sumedenie de comentarii care mai de care mai fanatice, mai radicale și, în unele cazuri, mai lipsite de legătură cu subiectul. Oamenii se pricep, toți, la educație, ca la fotbal și la politică, și sar în sus cu păreri din sertarul lor de convingeri fixe. Înfierarea sistemului, scoaterea pe tapet a teoriei unor interese obscure, multe comentarii ironice și sarcastice, chiar injurii. Multe scrise cu greșeli de ortografie și de exprimare, care evidențiază nivelul calității educației proprietarilor acestor comentarii. Stai și te întrebi: ce-i mînă pe ei în luptă? Ce-i cu oamenii ăștia, lipsiți de preocupări în viețile lor, încît să stea să comenteze cu venin sau cu ostilitate la orice inițiativă, la orice idee, la orice mesaj care se ivește pe wall?

Personal, cred că posibilitatea măririi notei este o idee bună. Se poate întîmpla să ai un moment prost la examen și să ratezi nota mare la o disciplină, iar acest fapt să-ți afecteze parcursul profesional viitor. Fie direct, ca urmare a notei mai mici nefiind admis la vreo facultate, fie indirect, ca stigmă pe care o simți, fie că este reală, fie că este doar în mintea ta. Și de ce ar fi rău, așadar, să poți să te reabilitezi printr-o nouă evaluare? Firește, pe care o plătești, de data aceasta. Mărturisesc, eu însumi m-am gîndit de mai mulți ani că ar fi necesară sau că n-ar strica o astfel de reglementare. Am văzut elevi care au luat note sub așteptări și care ar fi meritat o șansă în plus, pentru că realmente nivelul lor era altul. Eșecul (pentru că așa îl pot resimți, ca eșec, chiar dacă au avut medie de trecere) nici nu li s-a datorat lor în toate cazurile, ci, uneori, unor evaluatori care au corectat și au notat lucrarea aiurea, inclusiv la contestații. De acolo mai departe, nu mai ai nici o posibilitate de revizuire a notei. În schimb, dacă ai putea să susții din nou proba, pentru mărire, ai avea opțiunea de a-ți spăla obrazul, chiar dacă poate contează doar pentru privirea ta din oglindă.

Mă întreb cîți dintre radicaliștii care au contestat prin comentarii o astfel de eventuală reglementare au stat să și cîntărească puțin dacă nu cumva este posibil să existe o balanță a adevărului, dincolo de opinia lor fermă. Mă întreb retoric, desigur. Dar mă întorc, prin această întrebare, tot înspre sistem, înspre colegii mei profesori și înspre mine însumi, în fond: ceva trebuie să facem mai bine, pentru a mai domoli fanatismele, pentru a forma elevi cu mai multă apetență pentru dubitativ și, implicit, mai toleranți, mai deschiși, mai mobili. Dar ce este paradoxal, cel puțin aparent: toleranța și spiritul interogativ vin și odată cu întoarcerea fiecăruia spre sine și cu dezvoltarea personală a fiecăruia. O spune tot Oz: fanaticul este mai interesat de ceilalți decît de sine, pentru simplul fapt că sinele său este foarte redus. Așadar, o paradigmă a dezvoltării personale este cea care asigură și ieșirea din radicalism, din fanatism – în fond, din autosuficiență. Este un scop pe care politicile educaționale trebuie să-l aibă în vedere cu strategii cît mai concrete. Ca să nu ne scufundăm, ca națiune, în autosuficiență, definitiv.

 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Share


Fantezii

Fantezii