După discursul ostil al vicepreședintelui american J.D. Vance la Conferința pentru securitate de la München din februarie și după comportamentul scandalos al președintelui Donald Trump față de președintele ucrainean Volodimir Zelenski din timpul vizitei sale în Biroul Oval de la sfîrșitul aceleiași luni, chiar și cei mai naivi europeni au fost nevoiți să se confrunte cu o realitate dureroasă: sub conducerea lui Trump, Statele Unite nu mai sînt de partea lor.
Desigur, imprevizibilitatea lui Trump lasă loc pentru schimbări bruște de strategie politică, mai ales cînd e vorba de oamenii puternici pe care acesta îi admiră în mod deschis. Recentele sale critici la adresa lui Vladimir Putin sugerează o frustrare crescîndă față de refuzul președintelui rus de a accepta o încetare a focului în Ucraina. În mod similar, Trump s-a distanțat vizibil de prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu, după cum reiese din noua sa deschidere față de Iran și din afacerile de miliarde de dolari cu cipuri IA încheiate cu statele arabe din Golf.
Acestea fiind spuse, e clar că alianța transatlantică a intrat într-o perioadă deosebit de dificilă – în mai mare măsură chiar decît în timpul primului mandat al lui Trump. De remarcat, atacurile lui Trump nu se limitează la anumite țări și la liderii acestora, ci vizează însăși Uniunea Europeană. El disprețuiește UE – un proiect liberal supranațional, fundamental incompatibil cu viziunea sa naționalistă asupra lumii. În ochii lui Trump, UE și NATO le-au permis țărilor europene să profite de SUA vreme îndelungată.
Ar fi, totuși, eronat să considerăm că noua divizare transatlantică e de natură geopolitică. Divizarea este una ideologică. Pe de o parte e vorba de un proiect iliberal, extremist, condus de Trump și de aliații săi din Europa, pe de altă parte se află cei hotărîți să mențină democrația liberală, înrădăcinată în principiile Iluminismului din secolul al XVIII-lea care au călăuzit Occidentul din 1945 încoace.
Administrația Trump și susținătorii săi promovează idei – de la populismul naționalist la libertarianismul din Silicon Valley, care găsește răsunet și în Europa, unde lideri precum prim-ministrul ungar Viktor Orbán, Robert Fico din Slovacia, Giorgia Meloni din Italia (care, totuși, și-a moderat retorica după preluarea mandatului în 2022) și diverse partide de opoziție promovează viziuni iliberale similare.
E adevărat, românii l-au respins recent pe candidatul de extremă-dreapta George Simion, în favoarea adversarului său liberal pro-UE, Nicușor Dan, dar peisajul politic european rămîne în continuare unul schimbător. Alegătorii din Polonia ar putea alege în curînd un președinte susținut de partidul de extremă-dreapta Lege și Justiție [articolul a fost scris pe 22 mai, înaintea alegerilor din Polonia – n. trad.], iar interferența Rusiei – în special în alegerile din România – a fost de amploare și e bine documentată. După cum a remarcat președintele francez Emmanuel Macron în ianuarie, alianța globală a forțelor populiste de extremă-dreapta reflectă apariția unei „internaționale reacționare”.
De cealaltă parte a diviziunii politice din Europa se află liderii care s-au angajat să apere democrația liberală: Macron, cancelarul german Friedrich Merz, prim-ministrul britanic Keir Starmer (al cărui partid a obținut recent o victorie zdrobitoare care a pus capăt unei guvernări conservatoare de 14 ani consecutivi), prim-ministrul polonez Donald Tusk și președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen. Cei mai apropiați omologi ideologici ai acestora din SUA sînt republicanii de centru și democrații moderați. Primii au dispărut în mare parte de pe harta politică; cei din urmă rămîn dezorientați, fragmentați și fără o conducere clară, în urma realegerii lui Trump.
În timp ce tabăra liberal-democrată se străduiește să se regrupeze, adversarii săi iliberali se dovedesc a fi mult mai bine coordonați. De ani de zile, intelectualii și politicienii de extremă-dreapta de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au angajat într-un dialog susținut și asiduu pe tema unor nemulțumiri comune, cum ar fi imigrația și percepția decăderii morale a Occidentului. Renaud Camus, autorul francez adept al teoriei conspirației – și mai ales teoria sa conspiraționistă a „Marii înlocuiri” (Le Grand Remplacement) – e foarte bine prizat de extrema-dreapta americană și de politicienii trumpiști.
Pînă acum, eforturile de a crea o „internațională populistă” transatlantică au înregistrat doar progrese limitate – nu în ultimul rînd deoarece interesele concrete ale acestor grupuri sînt adesea contradictorii. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Trump să invite la inaugurarea sa mai multe figuri proeminente ale dreptei radicale din Europa – printre care liderul Reform UK, Nigel Farage, polemistul francez de extremă-dreapta și liderul Reconquête, Éric Zemmour, și Alice Weidel de la Alternative für Deutschland. În multe privințe, Trump e chiar figura simbolică ce conectează aceste mișcări, altfel disparate.
Gînditorilor liberali le-a lipsit concentrarea strategică a omologilor lor iliberali. Timp de decenii, relațiile dintre democrațiile occidentale au evoluat în mod natural, pe căi și prin instituții consacrate, liderii politici reafirmîndu-și angajamentul pentru valorile democratice cu prilejul vizitelor oficiale. Discursul emoționant ținut de fostul președinte american Joe Biden cu ocazia celei de-a 80-a aniversări a „Zilei Z” pe plajele din Normandia, în care acesta a elogiat virtuțile libertății și ale democrației, este un excelent exemplu.
În condițiile în care valorile liberale se aflau la baza ordinii internaționale conduse de Occident, o reflecție sau o dezbatere mai profundă asupra importanței democrației și a drepturilor omului nu părea necesară. Liberalismul a fost ca apa dintr-un acvariu: esențială, dar invizibilă pentru pești. Universitarii, scriitorii și principalii comentatori occidentali au funcționat în acest cadru, fără a pune la îndoială premisele sale de bază.
Odată cu ascensiunea lui Trump, a lui Orbán și a altor demagogi de extremă-dreapta, aceste premise nu mai pot fi considerate de la sine înțelese. Liberal-democrații trebuie să revină la principiile de bază și să revigoreze urgent dialogul dintre grupările moderate din America de Nord și Europa. Mai presus de gesturi simbolice și de susținere morală, liderii politici ar trebui să se implice alături de intelectualii, jurnaliștii și decidenții politici care împărtășesc aceleași idei, pentru a încuraja interacțiunea fertilă și pentru a contribui la crearea unei viziuni democratice comune pentru viitor.
Sînt multe subiecte de discutat: Cum pot fi convinși alegătorii tineri de valoarea durabilă a democrației și a statului de drept, pe fondul seducției exercitate de autocrații charismatici? Cum putem concepe politici economice care să sprijine angajații fără să submineze sistemul comercial internațional sau să accelereze schimbările climatice? Și cum ar trebui să răspundă liberalii la presiunile imigrației? Discutarea transatlantică a acestor probleme ar putea juca un rol esențial în revitalizarea idealurilor liberale și în dezvoltarea unor platforme politice capabile să apere guvernarea democratică în anii care urmează.
Laurence Nardon este coordonatoarea Americas Program la Institut français des relations internationales.
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
