Există zile în care istoria bate la ușă cu pumnul și week-end-uri în care ciocănește ezitant cu arătătorul. Week-end-ul trecut a fost cu certitudine din a doua categorie. Patru scrutinuri europene – un referendum constituțional în Italia, alegeri parlamentare în Slovenia, alegeri regionale în Renania-Palatinat și al doilea tur al municipalelor franceze – și nici un cîștigător categoric, nici un val care să mute plăci tectonice. Marele val populist, așteptat de ani de zile deja, a fost amînat. Centrul respiră greu, dar respiră.
În Italia, Giorgia Meloni și-a pus guvernul în joc cu o reformă constituțională care propunea separarea carierelor între judecători și procurori, scindarea Consiliului Superior al Magistraturii și înființarea unei Înalte Curți Disciplinare (un fel de Secție Specială din România). Era, la suprafață, o reformă tehnică. În adîncime, propunerea avea o motivație mai simplă și mai brutală. Referendumul a fost convocat de un guvern care se simțea blocat în mod repetat de instanțe – pe dosarele de migrație, pe decizii de securitate – și care încerca să-și rezolve problema nu prin lege ordinară, ci prin Constituție. Italienii au spus „nu” ferm, cu 54% din voturi. Prezența a fost mare, ceea ce a dat foarte clar o încărcătură politică propunerii tehnice. Meloni a acceptat înfrîngerea (nu avea de ales), dar a anunțat că nu demisionează și a citat placid din manualul oricărui lider care vrea să supraviețuiască unui eșec la urne: „Italienii au decis. Respectăm această decizie”. Lecția Renzi din 2016 – personalizezi referendumul, pierzi, demisionezi, dispari din politică pentru cîțiva ani buni – nu a fost însușită. Spre deosebire de predecesorul său de stînga, Meloni nu dă absolut nici un semn că ar vrea să se retragă pentru a reflecta asupra nuanțelor heirupismului reformist. Dar înfrîngerea rămîne. Opoziția s-a grăbit să citească rezultatul ca pe dovada că există deja o majoritate alternativă în Italia. Aici e un pic de optimism. Nu a fost niciodată clar că o majoritate care se opune e obligatoriu și o majoritate care susține ceva.
În Slovenia vecină, lucrurile s-au petrecut mai discret, mai confuz și cu ceva mai multă anxietate. Robert Golob și Mișcarea Libertății au cîștigat, la limita unui milimetru electoral – 28,6% față de 27,9% pentru Janez Jansa și partidul său democrat. Golob rămîne premier, dar nu mai are majoritatea pe care o avusese în 2022, cînd cîștigase cu 34,5%, un scor pe care Slovenia nu-l văzuse de la independență. Patru ani de guvernare i-au luat aproape șase puncte procentuale. Jansa, veteran al politicii est-europene, aliat al lui Orbán, admirator al lui Trump, a spus că alegerile au fost un „referendum despre cum poporul poate recîștiga statul“. Nu l-a cîștigat. Dar nici Golob nu a cîștigat cu claritate. Negocierile de coaliție vor fi lungi și complicate, iar în tot acest timp Slovenia, membră NATO și UE, voce liberală în Consiliul European, va naviga fără o direcție fermă. Cealaltă știre care a venit de la Ljubljana zilele astea e că s-a trecut la raționalizarea combustibililor – primul stat european care ia o astfel de decizie.
Un detaliu care ar trebui să îngrijoreze pe oricine urmărește sănătatea democrațiilor europene: campania slovenă a fost umbrită de apariția unui raport care sugera că Jansa s-a întîlnit cu reprezentanți ai firmei israeliene de investigații private Black Cube, aceeași firmă care lucrase cîndva cu niște dubioși din România hotărîți să distrugă cariera procuroarei Laura Kövesi. Alt client cu o reputație „strălucitoare” al Black Cube a fost Harvey Weinstein, mogulul de la Hollywood aflat în prezent la închisoare. Autoritățile slovene au deschis o anchetă și s-a cerut un punct de vedere al Uniunii Europene. Povestea amintește prea mult de un pattern deja familiar în Europa de Est: alegerile nu mai sînt cîștigate sau pierdute doar pe baza ideilor, ci și pe baza capacității de a manipula informația în ultimele zile de campanie. România știe cîte ceva despre asta, mai ales după 2024, cînd algoritmii TikTok au transformat un candidat obscur într-un fenomen electoral în cîteva săptămîni. Ancheta românească încă trage targa pe uscat, iar frustrarea provocată de lipsa unor răspunsuri clare produce efecte ușor de verificat în sondaje.
Germania e, pe de altă parte, o veste bună pentru populiști. A adus confirmarea unui trend pe care analiștii îl urmăresc cu tot mai multă îngrijorare: AfD continuă să crească în landurile vest-germane, teritorii care pînă nu demult erau considerate imune la radicalismul de dreapta. În Renania-Palatinat, AfD a obținut 19,5%, dublîndu-și practic rezultatul față de alegerile anterioare. Acesta e cel mai bun scor al formațiunii conduse de Alice Weidel obținut vreodată într-un land din vestul Germaniei. CDU a cîștigat cu 31%, SPD s-a prăbușit cu nouă puncte procentuale, FDP a dispărut sub pragul electoral. Cancelarul Merz poate fi relativ mulțumit. Dar succesul CDU se construiește parțial pe terenul cedat de SPD, nu pe un entuziasm pentru centru-dreapta. AfD crește lent, dar ferm.
Franța a completat tabloul cu al doilea tur al alegerilor municipale, în care Adunarea Națională a lui Marine Le Pen – sau mai degrabă a lui Jordan Bardella, figura simbol a partidului în ultimii ani – a ratat cucerirea marilor orașe, Toulon, Nîmes, Marsilia, locuri în care RN condusese în primul tur. La Nisa, Éric Ciotti, aliat al lui Le Pen, nu membru formal al RN, a cîștigat, ceea ce partidul a putut prezenta ca pe o victorie, dar cu asteriscuri. Parisul rămîne în zona stîngii, Lyon la fel. RN are un plafon urban peste care nu poate trece, indiferent de context sau de tonul campaniei. Adevărat, cîștigă confortabil în rural, în orașele mici și medii, în Franța profundă care se simte uitată și furioasă. Dar în marile centre, unde se produce agenda politică, culturală și mediatică a țării, nu reușește să treacă. Deocamdată.
Și tocmai această sintagmă, „deocamdată“, este poate cea mai importantă cheie de lectură a întregului week-end electoral. Centrul a rezistat. Reforma Meloni a pierdut. Golob a cîștigat. CDU conduce, nu AfD. RN nu a cucerit Marsilia. Dar nici unul dintre aceste rezultate nu este un triumf, ci doar o amînare. Meloni rămîne la putere, Jansa are aproape aceeași putere electorală ca Golob, AfD a crescut cu 11 puncte, RN conduce în sondajele pentru prezidențialele franceze din 2027.
România nu votează în 2026 pentru funcții executive majore, dar se află, ca și celelalte state europene, în interiorul turbinei. Avem un Parlament în care dreapta radicală a crescut la un nivel fără precedent post-1989, avem o Curte Constituțională care a anulat un tur de scrutin prezidențial, avem o populație care, conform tuturor sondajelor, este mai puțin atașată de instituțiile democratice decît oricare generație de după 1989. Și avem un centru politic care supraviețuiește nu pentru că e convingător, ci pentru că extremele nu au reușit încă să se coalizeze eficient.
Centrul rezistă, deci. Dar rezistă cum rezistă un castel de nisip în ploaie: nu pentru că e solid, ci pentru că n-a plouat suficient de mult.
