În relațiile internaționale, acțiuni guvernamentale în mod evident ilegale pot fi uneori justificabile din punct de vedere moral. Deși exemplele istorice în care legitimitatea prevalează asupra legalității sînt rare, ele există. Întrebarea dacă războiul comun al SUA și Israelului împotriva Iranului reprezintă un astfel de caz necesită mai multă atenție decît i s-a acordat pînă acum.
Ar trebui să fie de necontestat faptul că inițierea acestui război de către președintele american Donald Trump și premierul israelian Benjamin Netanyahu a încălcat în mod flagrant dreptul internațional, chiar dacă mulți dintre aliații lor s-au arătat dispuși să treacă cu vederea această problemă. Iranul nu reprezenta o amenințare pentru nici una dintre cele două țări – din punct de vedere al armelor nucleare, al rachetelor convenționale sau al terorismului sponsorizat de stat – cu o iminență sau o amploare care ar putea justifica, în absența aprobării Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, o acțiune militară preventivă ca formă de autoapărare. Statele Unite și Israelul nu au acționat din cauza puterii Iranului, ci din cauza relativei slăbiciuni a Republicii Islamice.
Acest atac e doar cel mai recent dintr-o serie de acțiuni întreprinse de cele mai puternice țări ale lumii – inclusiv invazia Rusiei în Ucraina, militarizarea Mării Chinei de Sud de către China și capturarea președintelui venezuelean Nicolás Maduro de către America – ce desconsideră dreptul internațional. Prăbușirea a ceea ce a mai rămas din ordinea bazată pe reguli este o veste proastă pentru restul lumii. Și necesită o reacție concertată din partea puterilor mijlocii capabile, după cum în mod convingător a argumentat prim-ministrul canadian Mark Carney în discursul său istoric de la Davos, în ianuarie.
Și totuși, putem încă susține că, indiferent de lege, crimele monstruoase ale conducerii teocratice a Iranului justifică decapitarea sa militară? Lista acuzațiilor împotriva regimului, atît în țară, cît și în străinătate, e lungă și cumplită, culminînd cu masacrarea a zeci de mii de cetățeni care protestau pașnic la începutul acestui an – o atrocitate comparabilă ca intensitate cu cele comise în Rwanda și Balcani în anii 1990 și, mai recent, în Myanmar și Sudan.
Manifestările de bucurie de pe străzile iraniene și din comunitățile diasporei după vestea uciderii liderului suprem al Iranului, ayatollah-ul Ali Khamenei, vorbesc limpede. Cel puțin în etapele sale inițiale, acest război e în mai mare măsură binevenit decît temut de o parte considerabilă – poate chiar majoritară – a cetățenilor iranieni.
Nu e prima oară cînd se întîmplă așa ceva. Poate că cea mai memorabilă dispută dintre legalitate și legitimitate a avut loc cu ocazia intervenției militare NATO – care nu a fost autorizată de Consiliul de Securitate al ONU – pentru prevenirea epurărilor etnice și masacrului albanezilor din Kosovo în 1999. Majoritatea lumii a considerat că acea campanie aeriană era justificabilă din punct de vedere moral – chiar dacă nu și legal –, fiind în totalitate motivată de preocuparea sinceră pentru protecția civililor; campania a fost adecvată și eficientă în execuție, generînd mai mult bine decît rău.
Pentru ca războiul cu Iranul să fie justificat din punct de vedere moral, circumstanțele care i-au convins pe sceptici în cazul Kosovo ar trebui reproduse și în cazul acesta. Pe baza dovezilor, acest lucru pare dificil de realizat. În ceea ce privește motivația, doar observatorii cei mai creduli ar putea crede că Trump și Netanyahu au fost motivați de pasiunea pentru drepturile omului și democrație.
Netanyahu a urmărit dintotdeauna eliminarea Iranului ca amenințare la adresa securității – reală, exagerată sau imaginară. Avînd în vedere antecedentele sale în privința drepturilor palestinienilor, e greu de crezut că dorința sa declarată de „a crea condițiile care permit curajosului popor iranian să scape de jugul tiraniei” se bazează pe principii și nu pe Realpolitik. Trump, la rîndul său, ar putea fi motivat de o serie de impulsuri: să savureze puterea militară a SUA, să fie în centrul atenției, să distragă atenția de la scandalul Jeffrey Epstein, să genereze beneficii economice sau toate laolaltă. Buna-cuviință e motivația cea mai puțin probabilă.
Motivațiile greșite nu exclud întotdeauna rezultatele corecte. Dar SUA și Israelul vor trebui să demonstreze că agresiunea lor va genera în cele din urmă mai mult bine decît rău – ceea ce nu va fi ușor. Nici una dintre cele două țări nu are o strategie clară pentru a pune capăt războiului cu beneficii nete evidente în materie de securitate regională și globală, cu atît mai puțin în materie de drepturile omului și democrație internă.
Realizarea unei schimbări favorabile de regim doar prin puterea aeriană este puțin probabilă, așa cum a arătat intervenția NATO din Libia în 2011, iar trupele terestre nu au avut rezultate mult mai bune, cum a fost cazul în Afganistan și Irak. Decapitarea unui regim poate produce un succesor mai receptiv la actorii externi, dar la fel de autoritar, cum se întîmplă astăzi în Venezuela.
Există o nemulțumire enormă în rîndul populației iraniene, dar încă nu a apărut o conducere bine organizată eficientă. Dacă liderii militari iranieni nu vor dezerta în masă sau dacă nu vor apărea fisuri în Garda Revoluționară Islamică și în alte părți ale aparatului de securitate enorm și brutal al țării, cei care ies în stradă ar putea avea de înfruntat consecințe teribile. Lupta pînă la ultima picătură de sînge a poporului iranian nu este o opțiune atractivă din punct de vedere moral. Dar, în prezent, pare a fi singura opțiune oferită de SUA.
Există încă un obstacol în calea acceptării acestui război ca fiind legitim, chiar dacă ilegal. Argumentul în favoarea legitimității în cazul Kosovo a fost faptul că cei care au încălcat Carta ONU nu au tratat legea pe care o încălcau ca fiind irelevantă, ci au susținut – în mod credibil – că au făcut acest lucru din motive excepționale și justificabile.
Amenințarea la adresa dreptului internațional nu constă în încălcarea ocazională a acestuia – ceea ce se întîmplă în toate sistemele juridice, uneori din motive întemeiate –, ci în respingerea lui sfidătoare. Or, exact asta au făcut Trump și Netanyahu pe durata mandatelor lor. După cum a declarat Trump pentru New York Times în ianuarie, „Nu am nevoie de dreptul internațional”, susținînd că singura constrîngere asupra puterii sale e „propria mea moralitate, propria mea minte”.
Acest război ales nu a îndeplinit condițiile pentru a fi considerat legitim din punct de vedere moral. Și, pe baza a ceea ce am văzut pînă acum, Trump și Netanyahu vor avea mari dificultăți în a-și susține cauza.
Gareth Evans a fost ministru de Externe al Australiei (1988-1996), președinte al International Crisis Group (2000-2009) și rector al Australian National University (2010-2019). Cea mai recentă carte publicată: Good International Citizenship: The Case for Decency (Monash University Publishing, 2022).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
