Stîlpii țării
De-a lungul timpului, boierii din Țările Române s-au definit drept blagorodnici, evgheniți, ighemonicoși și simandicoși. Împrumutate din slavă și greacă, aceste cuvinte spun, în esență, cam același lucru: oameni de neam, distinși, respectabili, iluștri. La prima vedere, asemenea adjective par simple ornamente ale unei mîndrii sociale, firești într-o societate dominată de ierarhii. În realitate, boierii s-au străduit să-și păstreze rangul investind timp și bani în cultivarea unor comportamente și maniere menite să-i distingă de ceilalți. Unii au rămas în memoria colectivă nu doar prin rang și avere, ci și prin gesturi și atitudini care i-au făcut cunoscuți în rîndul norodului. Iordache Crețulescu, mare vornic de Tîrgoviște, este una dintre figurile luminoase ale secolului al XVIII-lea. Ginerele domnului Constantin Brâncoveanu, Iordache a ctitorit, împreună cu soția lui, Safta, biserica Crețulescu din București, în jurul anului 1722. Cei curioși îi pot vedea portretul pictat pe zidul de la intrare. Ctitorirea de biserici era însă o practică obișnuită în epocă, întrucît boierii, mari și mici, considerau ridicarea lăcașurilor de cult pe moșiile lor o datorie creștinească. Iordache Crețulescu era cunoscut, în schimb, pentru comportamentul său „nefățarnic”, după cum îl descria Mihai Cantacuzino în genealogia sa, redactată în jurul anului 1775: „era drept judecător, nefățarnic; nici însuși domnilor nu le făcea colachii [lingușiri], ci totdeauna vorbia drept, fără sfială... Toți boierii îl aveau în evlavie”. La moartea sa, norodul s-a adunat din toate părțile pentru a-l plînge pe marele boier: „s-au adunat tot norodul Bucureștilor, cu femeile și cu copiii lor; încă și țăranii ce se întîmplaseră veniți de la sate, plîngîndu-l toți cu glas mare, zicînd că a murit tatăl lor și stîlpul Țării Românești”.
Astfel de figuri emblematice și-au pus amprenta asupra epocii prin faptele lor, influențînd societatea și devenind repere morale pentru contemporani. Astăzi le putem judeca acțiunile prin prisma documentelor istorice, însă, pentru cei care i-au cunoscut, „stîlpii țării” reprezentau adesea sprijinul de care comunitățile aveau nevoie pentru a supraviețui unor vremuri nesigure. La moartea lui Grigore Brâncoveanu, la 26 aprilie 1832, norodul s-a adunat din nou, petrecîndu-l cu mare alai și cinste. „Au pierdut țara acum adevărat stîlp al ei și boierii cinstea și săracii mila”, scria Grigore Andronescu, impresionat de o asemenea pierdere. Averea boierului a stat la baza proiectului cunoscut sub numele de Așezămintele Brâncovenești, care au cuprins instituții de învățămînt, un spital și o biserică. Puțini dintre noi știu că primul institut de agronomie din țară i s-a datorat marelui boier Anastasie Bașotă, care l-a întemeiat la Pomîrla, sau că prima școală de chirurgie a fost înființată la inițiativa boierului Nicolae Crețulescu. Tot un mare boier, spătarul Mihai Cantacuzino, a ctitorit Spitalul Colțea. De asemenea, numeroși boieri își înzestrau fetele sărace de pe moșii și îi miluiau pe săraci, pe cerșetori și pe cei întemnițați cu prilejul marilor sărbători. Desigur, un spirit sceptic le-ar putea reproșa că au făcut prea puțin în raport cu averile uriașe acumulate de-a lungul timpului. Nu trebuie uitat însă că, într-o epocă a instabilității politice, nici averile boierești nu erau întotdeauna ferite de primejdii.
Pitarii, ca măgarii...
În goana după resurse, unii dintre domnii fanarioți au început să scoată la mezat rangurile boierești. Nicolae Mavrogheni (1786-1790), Ioan Caragea (1812-1818) și Scarlat Callimachi (1812-1819) vindeau titluri oricărui negustor dornic să ajungă pitar, serdar sau sluger, dregătorii aflate la baza ierarhiei boierești. Iordache Golescu denunța această practică, afirmînd că pitarii ajunseseră la fel de numeroși ca măgarii. Nu doar marele boier Golescu s-a revoltat împotriva ciocoilor și mojicilor înnobilați de vodă Caragea, ci și Văcăreștii, Brâncovenii și Ghiculeștii. Boierii vechi și de neam au recurs la pamflete și satire, răspîndite pe ulițe și la curtea domnească, pentru a-i ridiculiza pe parveniții din anturajul domnitorului.
Într-unul dintre aceste pamflete, boierii îl îndemnau ironic pe vodă Caragea să-și voteze legile și să se sfătuiască tocmai cu cei ajunși peste noapte în rîndurile clasei boierești: „să binevoiești Măria Ta a porunci unora din boieri ce, nici boieri au fost vreodată, nici neam boieresc, cum este dumnealui logofătul Belu [Ștefan], căminarul Filip [Lenș], paharnicul Stoenescu, căminarul Chiriac, stolnicul Borănescu, ce’i zic Cîrnul, logofătul Străchinescu (cum am zice, vornicul Bășină...) și alți mulți asemnea, cum Porcești, Moinești, Butculeștii, Mutculeștii, că dăstul este să-și dea cineva o sclitadă cum va vrea, fie țigan, ca Nenciulescu [Alecu] ... fie opincar, ca Filip, și peșin îl vezi însuși Măria Ta vornic și logofăt mare, la carii acum, în zilele Măriei Tale, s-au îngrămădit ca ștogurile la arie...”. Pamfletul, atribuit lui Iordache Golescu, individualiza cîteva figuri importante ridicate din rîndurile categoriilor sociale modeste de către vodă Caragea, care le răsplătea astfel loialitatea și priceperea în exploatarea resurselor țării. Originar din Macedonia, Ștefan Bellu a acumulat o avere uriașă din poziția de mare vistier. Filip Lenș, de origine franceză pe linie paternă, a ajuns pînă la dregătoria de mare logofăt al Dreptății. Casa de pe Calea Victoriei, cunoscută astăzi drept Casa Vernescu, fusese ridicată de el, în jurul anului 1822, pentru soția sa, Elisabeta Cărpinișanu. Nici Alecu Nenciulescu nu era boier de viță veche, ci unul dintre cei ridicați la ranguri înalte de același Caragea, care avea nevoie de dregători fideli pentru a-și menține cît mai mult timp tronul Țării Românești.
Odată căpătuiți și primiți în rîndul evgheniților, noii veniți au încercat să-și șteargă urmele ascensiunii sociale prin ridicarea de palate și biserici, prin etalarea luxului și a generozității și prin danii către școli, săraci și lăcașuri de cult. Averea le putea cumpăra un titlu și le putea deschide porțile saloanelor, dar nu le garanta și recunoașterea deplină din partea vechilor familii boierești.
Nici boieri n-au fost vreodată...
Banii și dregătoriile importante din aparatul administrativ al țării le-au permis noilor boieri să construiască strategii matrimoniale bine țintite, menite să le asigure nu doar viitorul material, ci și prestigiul simbolic al familiei. Totuși, în momentele de răscruce, rivalii nu le iertau originea modestă și ascensiunea fulminantă, mai ales atunci cînd aceasta se făcuse în detrimentul lor. În piesa Vedenie, datată în 1821 și atribuită lui Vasile Pogor, este satirizată mîndria boierilor de neam care se implicaseră în cauza revoluționarilor greci, urmărindu-și propriile interese. Dintre personajele evocate se remarcă domnița Maria Callimachi, fiica lui Grigore Callimachi, domn al Moldovei în două rînduri (1761-1764 și 1767-1769), și a Elenei Mavrocordat. Prin intermediul ei, autorul caricaturizează orgoliul familiilor fanariote și dorința domniței, cunoscută pentru mîndria sa, de a scoate în evidență ascendența ilustră a fiului ei, Mihail Sturdza, viitorul domn al Moldovei. „Neamuri mari, dar, în Moldova, este Sturza și Calmuș” (Callimachi), susținea aceasta, în timp ce Cantacuzinilor li se atribuia o descendență din „negustori șelari de la Tesalonic”, iar Ghiculeștilor, una din negustori de rînd, ridicați dintre „cișmigii și suiulgii de la Constantinopol”, care ar fi păstrat încă mirosurile de „lichioruri și ulei”. Jocul de cuvinte dintre sulgearoglu – fiul sulgerului sau al slugerului – și suiulgiu – termen provenit din turcescul suyolcu, cu sensul de fîntînar ori lucrător la conductele de apă – trimitea la Constantin Ghica-Deleanu, boier important, căsătorit cu Mărioara, fiica lui Iordache Cantacuzino-Deleanu, unul dintre marii proprietari ai Moldovei.
Rivalitățile dintre familiile boierești au alimentat adesea critica și opoziția. Cînd marele logofăt al Dreptății, Filip Lenș, s-a înscris în cursa pentru domnia Țării Românești, în 1842, rivalii săi i-au amintit, într-un glas, că nu era „neam de boier pămîntean” și că, prin urmare, nu avea dreptul să aspire la cea mai înaltă dregătorie a țării. Mesajul era limpede: trebuia să-și cunoască locul. Nici Gheorghe Bibescu nu a fost cruțat. Membrii Adunării Obștești îl întîmpinau bătînd din picioare și amintindu-i originea modestă: fiu al unei familii de negustori de cai din Oltenia, ajuns domn al Țării Românești între 1842 și 1848.
Tinerii revoluționari de la 1848 au criticat aspru boierimea, deși mulți dintre ei proveneau chiar din această categorie socială. Pe banii părinților, studiaseră în Franța și Germania, de unde se întorseseră cu ideile reformatoare și cu germenii revoltei. Dar vîntul schimbării bătea în întreaga Europă, iar vechile ierarhii începeau să fie contestate tot mai puternic. „Să se desființeze rangurile!”, au strigat revoluționarii, în timp ce Marea Arhondologie era arsă în piața publică, în aclamațiile norodului. Cei care „nici boieri au fost vreodată” se puteau împodobi cu titlurile cumpărate pe bani grei de la diferiți domnitori, dar prestigiul lor rămînea fragil în ochii celor care revendicau o ascendență veche. Pe toți acești parveniți îi încondeiază, cu vădită obidă, Constantin Sion în memorabila sa Arhondologie a Moldovei (1892), scriind: „pentru nesațiul de bani, Mihail vodă Sturdza au pripășit multe pocituri și i-au și boierit”. Apartenența la o categorie socială distinctă și distinsă nu a putut fi însă ștearsă nici prin vînzarea titlurilor în prăvăliile de tabac, nici prin desființarea rangurilor boierești prin legea din 1857. Mentalitățile și orgoliile sociale au supraviețuit schimbărilor legislative, iar conștiința apartenenței la un neam ales a continuat să fie cultivată cu aceeași fervoare: „Vino să te sărut evghenisul mamei, că eu, cînd mă gîndesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine amețeală!”, exclama Elena Dudescu, mătușa marelui scriitor și boier Ion Ghica.
Constanţa Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Ultima carte publicată: Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, ediție revăzută și adăugită, Humanitas, 2023.
Credit foto Biserica Kretzulescu: Wikimedia Commons
.jpg)
