Unele dintre franțuzismele secolului al XIX-lea au ieșit din uz; altele și-au întărit poziția în limba română, continuînd să-și dezvolte sensuri noi și să fie bază pentru diferite derivate. Verbul a antura, din francezul (s’)entourer „a (se) înconjura”, nu s-a bucurat de prea mare succes și a fost ignorat de dicționarele curente, dar a supraviețuit timp de un secol. În momentul de față situația sa este problematică: și-a sporit prezența în limbajul colocvial și jurnalistic, dar acest lucru s-a întîmplat cu prețul unor ciudate extinderi de sens și de construcție sintactică.
Verbul nu a fost înregistrat de Dicționarul explicativ (DEX) și de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), dar a apărut în Marele dicționar de neologisme al lui Florin Marcu, din 2000, și a intrat apoi în inventarul unor dicționare de uz curent valoroase, Noul dicționar universal (NDU) și Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI). Păstrînd construcțiile sintactice ale sursei sale franceze, verbul este tranzitiv sau reflexiv și impune, în a doua ipostază, prepoziția de. În NDU, sensul său principal este explicat ca „a (se) înconjura (de), a se afla sau a aduna în jur”; în DEXI este consemnat și sensul figurat „a copleși (cu atenții, cu devotament, cu grijă)”. NDU include și substantivul anturare, iar DEXI definește separat adjectivul anturat, provenit prin conversiune din participiu: „care este căutat, admirat, susținut sau asistat de numeroase persoane. O femeie foarte anturată”.
Cuvîntul este atestat începînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „Principele domnitor [...], anturat de representanții tuturor puterilor străine” (Curierul Foaia intereselor generale, 1876). Verbul este folosit ca tranzitiv – „corifeii ce anturează pe d. Grădişteanu” (Lupta, 1891); „Tinerii generoși, la rîndul lor, se bucură foarte mult de evoluția d-lui Haret și au început să-l antureze” (Adevărul, 1905) – sau construit cu pronume reflexiv și prepoziția de: „Principesa a căutat să se antureze de societatea bulgărească” (Dimineața, 1908); „Excelența sa [...] se anturează de lingușitori” (Epoca, 1934). A antura a trecut printr-un proces de rapidă adaptare ortografică (pornind de la pronunția verbului francez) și morfologică; la început circulau însă și forme scrise hibride, de exemplu participiul entourat: „cum a plecat Iorgu Lățescu, entourat de un însemnat număr de cetățeni” (Curierul de Iași, 1872). De altfel, participiul era deja folosit și adjectival, chiar permițînd gradarea: „Un artist e foarte anturat. Toată lumea vrea să-l cunoască și să-i vorbească” (Adevărul, 1911). De-a lungul secolului al XX-lea, verbul a continuat să apară, sporadic, în descrieri tehnice: „inel cu smarald anturat cu briliante” (Dimineața, 1907); „aureolă ce anturează figura Pantocratorului” (Luceafărul, 1935); „masele de iarbă, apă, arbori sau aer care le anturează” (Arhitectura, 1977).
Verbul a antura a supraviețuit, desigur, datorită substantivului cu care este înrudit prin origine: anturaj, din fr. entourage. Substantivul, intrat în română în aceeași perioadă cu verbul, este mult mai frecvent folosit: „în anturajul Sultanului, nu s-a pierdut orice speranță de a aduce pe Arabi la împăcare” (Curierul Foaia intereselor naționale, 1882); „persoane cari formează anturajul decanului episcopatului nostru” (Voința națională, 1888). Definiția din dicționare este (ca și în franceză) neutră, fără elemente evaluative: „totalitatea persoanelor care constituie mediul social particular al cuiva, care înconjoară în mod obișnuit pe cineva; mediul, compania, societatea în care trăiește cineva” (DEX). De fapt, propaganda din perioada comunistă (cu totul neprielnică asocierilor spontane) și uzul popular au atribuit cuvîntului conotații negative: „Studenţi buni şi foarte buni erau atraşi in diferite anturaje de elemente retrograde” (Flacăra Iașului, 1967); „În inima anturajului nociv” (titlu, în Scînteia tineretului, 1969); „pe mine anturajul m-a stricat” (Flacăra, 1976) etc. Numărul 101 al revistei Dilema, din 1994, cu tema „Lumea interlopă“, purta pe copertă un exemplu de „folclor bucureștean de azi”: „Cine m-a făcut borfaș? / Anturaju’ din oraș!”.
În prezent, asociat mai mult cu anturaj decît cu etimonul său francez, verbul a antura suferă numeroase devieri semantice și sintactice. În construcția prepozițională, de a fost în general înlocuit prin cu (probabil după modelul a se înconjura de/cu): „Se anturează cu oameni îndoielnici, fără consistență” (Evenimentul zilei, 2008); „S-a anturat cu cine nu trebuia” (facebook.com). Mai grav este faptul că unii vorbitori îl confundă cu a se asocia, „a intra în relație cu cineva”, astfel că aflăm despre „anturarea” dintre două persoane: „Sişu s-a anturat muzical cu Velea!” (spynews.ro); „S-a anturat cu unu’ Gabi care-i la ospiciu'” (azilyrics.com); „una dintre cele mai renumite stiliste din România s-a «anturat» la NUBA Mamaia cu creatorul hitului «Despacito»” (cancan.ro); „«Dodel» s-a anturat la bere cu «invalidul» Găman” (cancan.ro); „fiul milionarului s-a anturat în club cu o domnișoară prietenoasă!” (cancan.ro). La fel de absurdă este și construcția în care a se antura pare să fi fost confundat cu a se angrena, a se implica: „Nu s-a anturat în tot felul de scandaluri și conflicte care nu au sens” (libertatea.ro); „i-a lipsit suportul familial și s-a anturat în activități ilegale” (independentonline.ro); „L.B. s-a anturat în minciuna asta” (vice.com).
Prețul plătit pentru supraviețuirea franțuzismului în vremuri de necunoaștere a francezei – sensul vag și construcțiile aleatorii, absurde din punct de vedere etimologic – e cam mare.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
