„Cine vrea sufletul să și-l întărească / de respect și supunere trebuie să se-ndepărteze”, scrie Constantin Kavafis într-un poem care vorbește despre formarea omului printr-o anumită nesupunere. Nu prin dezordine sau violență, ci prin refuzul de a lua drept sfinte toate legile și formele sterile ale bunei-creșteri. Uneori, spune poetul, „jumătate din casă trebuie dărîmată” pentru ca omul să crească în cunoaștere.
M-am gîndit la aceste versuri în fața felului în care școala noastră primește – sau nu primește – copiii care nu încap ușor în tipare. Copii inteligenți, dar vulnerabili. Copii cu diagnostice complicate, cu anxietăți, traume, tulburări din spectrul autist, reacții greu de controlat în situații percepute ca nedrepte. Copii care pot lua foarte bine la matematică sau la engleză, dar care se pot prăbuși emoțional atunci cînd se simt umiliți, provocați, izolați sau tratați incorect.
Despre asemenea copii vorbim adesea în limbaj administrativ: „cazuri”, „probleme”, „riscuri”, „comportamente dificile”. Rareori vorbim despre ei ca despre niște copii aflați în suferință. Școala îi vede, de multe ori, prin izbucnire, nu prin istoria care a dus la ea. Prin episod, nu prin fragilitate. Prin efectul asupra clasei, nu prin spaima dinăuntrul copilului. Și, firește, clasa trebuie protejată. Nici un copil nu are dreptul să-i sperie sau să-i rănească pe ceilalți. Dar protecția colectivului nu ar trebui să însemne evacuarea celui vulnerabil.
Aici începe, cred, una dintre ipocriziile noastre educaționale. Vorbim tot mai mult despre incluziune, stare de bine, consiliere, adaptare, sprijin emoțional. Documentele sună bine, proiectele arată frumos, formările ne învață cuvintele potrivite. În practică, însă, cînd apare un copil care chiar cere adaptare, sistemul se sperie. Nu refuză neapărat pe față. Spune că nu are locuri, că efectivele sînt pline, că există deja alți copii cu dificultăți, că învățătoarea nu poate duce mai mult, că părinții celorlalți vor reacționa, că nu există resurse. Toate pot fi adevărate. Dar, puse cap la cap, ele spun un lucru teribil: pentru copilul care are cea mai mare nevoie de școală, școala devine aproape inaccesibilă.
Nu e vorba de a nega dificultatea. Un învățător singur, cu treizeci de copii, nu poate deveni psiholog, terapeut, mediator și paznic al tuturor crizelor. Nici directorul nu poate rezolva cu o semnătură ceea ce ține de ani de traumă, tratament, relații și teamă. Dar tocmai de aceea avem nevoie de o cultură reală a sprijinului, nu de o cultură a plasării problemei în altă parte. Copilul dificil e mutat, amînat, ținut acasă, împins spre o altă ușă. Iar familia rămîne să caute disperată o școală care să nu spună „nu” fără să rostească acest cuvînt.
Cel mai periculos mi se pare momentul în care copilul începe să înțeleagă că el însuși este problema. Nu comportamentul lui, nu criza, nu furia, nu frica, ci chiar existența lui într-o comunitate. Că prezența lui strică echilibrul, sperie, incomodează, consumă. Pentru un copil deja fragil, acesta poate fi un mesaj devastator. Școala, care ar trebui să repare măcar o parte din ruptura lui cu lumea, riscă să o adîncească.
Integrarea nu înseamnă să închidem ochii la comportamente periculoase. Înseamnă să construim condiții în care ele să fie mai puțin probabile: adulți pregătiți, comunicare cu specialiștii, planuri de intervenție, spații de retragere, reguli clare, colegi protejați, părinți informați, dar nu isterizați. Înseamnă să nu transformăm diagnosticul în stigmat și criza în sentință. Înseamnă să privim copilul întreg, nu doar secunda în care nu s-a putut stăpîni.
Kavafis vorbește despre nevoia de a te îndepărta de „sterila bună-creștere”. În școală, sterila bună-creștere este tocmai aparența ordinii fără înțelegere. Clasa liniștită, catalogul curat, problema dispărută. Numai că, uneori, pentru ca un copil să crească, jumătate din casa prejudecăților noastre trebuie dărîmată. Nu copilul trebuie scos din lume, ci lumea trebuie ajutată să-i facă loc.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
