Dintre informațiile care ies la iveală după intervenția autorităților publice la Dumbrava au fost mai puțin băgate în seamă tentativele de parazitare politică a activităților presupus umanitare ale lui Viorel Pașca. Au fost politicieni care, de-a lungul timpului, au trecut pe la azilele ilegale ale lui Pașca simțind rostul de un pic de engagement pe Facebook cu un mic omagiu stînjenitor și două poze. Mai mult, autoritățile locale, oarbe și ipocrite, l-au premiat pe „bunul samaritean” fără să se întrebe exact cît de legal e ceea ce se întîmplă acolo.
Același raționament este valabil și pentru autoritățile de la București. Și ele ar fi putut preveni creșterea fenomenului de la Bihor pînă la proporțiile de azi, admițînd în primul rînd că există, apoi că poate ieși ceva bun de acolo dacă vor lucra cu răbdare pentru a-l introduce în legalitate. Bun sau rău, orice samaritean – pardon, român – trebuie să respecte regulile care fac societatea să funcționeze. Inclusiv dl Pașca. La nivelul Guvernului vedem tot felul de surprinși preocupați brusc de soarta oamenilor internați în acele azile, dar nici unul dintre ei nu se obosește să se uite în jos, spre instituțiile care trebuiau să intervină înaintea DIICOT. Ministerele Sănătății, Internelor și al Muncii ar trebui să explice nu numai ce e azi la Dumbrava, ci și ce au făcut funcționarii lor de-a lungul timpului ca să prevină așa ceva. La fel cum ar trebui să ne spună cîte astfel de cazuri mai sînt, dacă mai sînt. Sau ne obișnuim deja cu faptul că găsim o dată la doi ani cîte un azil din ăsta care încaieră oamenii pe rețele sociale?
Am văzut zilele astea că există un soi de raționament adversativ care spune ceva de felul „Pașca nu poate fi acuzat de nimic pentru că statul era complice”. Nu e nici o opoziție acolo. Și Pașca, și statul trebuie să respecte reguli care protejează viața, sănătatea și demnitatea umană. Nici Pașca, nici statul nu prea au făcut-o. Diferența e că unul e persoană fizică, celălalt nu.
Am vrut să pornesc acest text de la teza că avem de-a face cu un colaps al empatiei. La nivel național, local și pînă aproape de triburile noastre alese sau moștenite. Mi-am dat seama că pentru a exista un colaps ar trebui să fi avut un moment oarecare în istoria noastră cînd aveam suficientă încredere unii în alții cît să facem lucrurile să funcționeze. Apoi mi-am adus aminte de baroneasa Emma Nicholson și de amenințările ei că România nu va intra în Uniunea Europeană dacă nu rezolvă problema cinicului nostru sistem de protecție a copilului. Da, înainte de bătrîni au fost copiii. Problema a fost rezolvată în bună măsură, dar numai sub amenințarea biciului european și nu pentru că societatea noastră a înțeles vreo secundă ce tragedii tolerează senin. Și, mai în spate, dincolo de amintirile cosmetizate ale revoluției române, rămîn imaginile acelea oribile cu copiii subdezvoltați și bolnavi, legați de paturi în ceea ce ar putea fi numit fără nici o hiperbolă niște lagăre ale morții. Am trecut de la sacrificarea unor inocenți nedoriți la izolarea departe de ochii noștri sensibili a unor bătrîni și bolnavi la fel de nedoriți. Dacă ne uităm la perioada de timp scursă de la revoluție, e plauzibil să credem că un copil abandonat pe vremea lui Ceaușescu ar fi putut sfîrși ca adult într-un azil ilegal, în voia sorții și a caracterului unui oarecare Pașca.
Empatia nu e o rezervă morală infinită pe care o purtăm cu noi indiferent de mediu, e o funcție a încrederii, iar acolo unde încrederea se prăbușește, empatia se retrage. În societățile cu capital de încredere scăzut, celălalt încetează să mai fie un om cu care poți coopera și devine un potențial prădător – iar față de un prădător nu simți, calculezi. Edward Banfield a numit această patologie „familism amoral“ – incapacitatea de a acționa pentru orice interes care depășește granița familiei nucleare, dublată de convingerea tacită că toți ceilalți fac la fel și că, prin urmare, orice gest de solidaritate extinsă e o naivitate care merită sancționată. Mecanismul e circular, și de aceea aproape imposibil de spart din interior: neîncrederea contractă cercul moral, iar cercul moral contractat confirmă și adîncește neîncrederea. Empatia nu dispare – se ghetoizează. Se concentrează, intensă și autentică, înăuntrul clanului și se stinge brusc la frontiera lui, acolo unde privirea devine rece, instrumentală, defensivă.
Poate că asta a făcut dl Pașca, a creat un ghetou al empatiei, atît cît l-a dus pe el mintea. Asta nu îl absolvă de consecințe legale, dar ne obligă pe noi să ne uităm mai atent spre noi înșine și societatea noastră. Pînă nu avem conversații mai dificile, o să tot primim motive de emoții colective pe care să le consumăm degeaba și care au ca unic efect retragerea în triburi tot mai mici.
N.B. A zis multe lucruri zilele astea dl Pașca, dar fraza care m-a scos din sărite cel mai mult era aceea în care explica cum a preluat controlul asupra veniturilor amărîte ale unora dintre chiriașii săi pentru că „mulți își cheltuiau banii pe țigări, pe băutură”. O fi bun samariteanul, dar e aici o aroganță pe care sînt sigur că Iisus nu o tolerează. Chiar și un bolnav incurabil, sau mai ales el, poate să se bucure uneori de o bere privind asfințitul dintr-un loc pe care știe că nu îl va părăsi niciodată.
