Ceea ce urmează nu este un text „MAGA”, Doamne ferește! Sper că pozițiile mele, deși profund filoamericane, au fost și sînt destul de clare, neputînd fi, în vreun fel, suspectate de „trumpism”. Pentru a fi limpede comparația pe care o încerc aici, voi începe cu o întrebare simplă: v-aţi întrebat vreodată de ce scenele spectaculoase (o urmărire cu maşini, să spunem), dintr-un film american oarecare, nu seamănă deloc cu echivalentele lor din producţiile europene? Nu seamănă, desigur, în sensul grandorii desfăşurării (un atribut prin excelenţă american), pentru că, altfel, filmul făcut pe Vechiul Continent s-ar putea să fie mai închegat, mai „serios” ori mai „bun”, cum obişnuim să constatăm, decît corespondentul lui de inspiraţie yankee. Probabil că aveţi deja un răspuns – banii. Americanii investesc infinit mai mult în cinematografie decît restul lumii, iar spectacolul butaforic, de pe banda de celuloid, devine inevitabil mai intens. Nu mă refer însă neapărat la dimensiunile urieşeşti ale unui decor de acţiune cinematografică. Uneori, show-ul american se manifestă și cu mijloace puţine. Am în vedere situaţia ca atare, întotdeauna flamboaiantă în imaginaţia artistică a americanului, față de tablourile vizuale ale europeanului, limitate și austere. Răspunsul la întrebare implică o nuanţă culturală. Americanul a moştenit, etnogenetic, disponibilitatea de a trăi în intervalul oniric mai puternic decît europeanul. El „se complace” cu mare uşurinţă în jocul imaginar, spre deosebire de reprezentantul Europei, în general prudent cu speculaţiile şi reveriile (în ciuda complexei noastre tradiții spirituale).
Realitatea lumii noastre (confuză prin natura ei) poate fi înţeleasă numai dacă e proiectată într-un scenariu virtual, adică fictiv. Argumentul major al ipotezei de mai sus rămîne geometria, unde „adevărul” ştiinţific răsare mereu din interiorul unui excurs ficţional-potenţial, niciodată existent de facto între datele problemei cu care operezi (vorbim despre așa-zisa „proiecție geometrică”). Americanii par să deţină această putere de „a proiecta” faptele concrete într-un spațiu virtual, de „a visa” adică pe marginea unei realităţi date. Culmea, fac asta senini, lipsiţi de angoasa că vor deveni prizonierii propriei lor ficţiuni. Reveria funcţionează la ei ca prilej de îmbunătăţire a materialului diurn şi nu neapărat ca substitut al său. Nu poţi spera prea mult de la existenţă, acceptîndu-i, cu obedienţă, ignobilii şi insipizii termeni contractuali. E nevoie, uneori, să o tragi agresiv după tine în lumea nelimitată a oniricului, întrucît, la întoarcere, chiar rigidă, ea va păstra cel puţin un fragment infinitezimal din multitudinea de trăiri experimentate acolo. Iar detaliul respectiv reprezintă un cîştig. Este, cum s-ar spune, ceva faţă de nimic.
În Europa, prin contrast, legătura cu realitatea a devenit, de-a lungul vremii, extrem de puternică şi, practic, insurmontabilă (filozofia raționalistă a avut, în timp, cîștig de cauză). Sîntem, mental, prinși de realitatea imediată cu un cordon ombilical ce nu reuşeşte să ajungă vreodată la maturitatea separării. Nu agreăm decît scenariile autentice, logice şi bine circumscrise calculului probabilistic. Vrem adevăr necondiționat (a se vedea şi tradiţia noastră literară realistă-naturalistă, obsedată de autenticitate) şi strîmbăm din nas în faţa excesului de ficţiune. Dacă în cazul unor naţiuni cu istorie stabilă (engleză, franceză, germană), luxul autenticităţii se arată pînă la un punct legitim (acceptînd ideea că nu şi-ar mai dori, subliminal, salturi spectaculoase şi riscante, preferînd, în schimb, evoluţia riguroasă şi sigură), pentru altele stagnarea în universul restrictiv al realului se compară cu un gest suicidar. Mă gîndesc, desigur, la noi, românii. După optzeci de ani de istorie predominant negativă, se pune întrebarea firească: ce ne-ar mai putea surprinde cu adevărat? În materie de realitate nefastă am experimentat cam tot ceea ce era de experimentat. Prin urmare, mă gîndesc dacă nu a venit cumva timpul să „prelungim” coordonatele acestei realităţi (aşa cum se face cu laturile unei figuri geometrice pentru a se afla gradul unui unghi) în lumea ipotetică a ficţionalului. Cred că doar nebunia imaginarului ne-ar mai scoate din infinita criză pe care o trăim, atît timp cît cu „rigoarea” şi politica „paşilor mărunţi” ne-am lămurit pe deplin. Ceea ce ne lipseşte astăzi pare a fi capacitatea reveriei optimiste (pe care o aveau primii colonişti americani în faţa sălbăticiei teritoriului deschis privirilor lor), singura aptă să ne elibereze de sub imperiul „autenticităţii” retrograde unde ne-am scufundat neaşteptat. Din păcate, expansiunile curajoase sînt repudiate vehement în România actuală, în numele atotputernicelor imperative ale realităţii. De ce oare? Cînd nu ai nimic de pierdut, aventura devine o necesitate fundamentală a supravieţuirii. Îţi demonstrezi ţie însuţi că mai trăieşti încă.
