Mundus senescit

Avem foarte adesea sentimentul că sîntem noi, oamenii acestor timpuri, antrenați într-o irepresibilă fugă înainte, care nu o dată seamănă cu un coșmar. Abia dacă apucăm să ne familiarizăm cu o tehnologie, că ea pare depășită; încercăm din greu s-o asimilăm pe cea care-i urmează și, cînd credeam că am reușit, orizontul noutății s-a îndepărtat din nou, iar fuga înainte trebuie reluată. S-ar părea că omenirea nu merge înainte, ci aleargă, ba chiar sprintează cu o viteză care tot mai mult îi taie răsuflarea. Cînd credeam că am devenit moderni, ne-a provocat postmodernitatea, dar aceasta n-a stat la noi decît un scurt răstimp și a rodit o post-postmodernitate, care, pe cînd aceasta se instala, a generat o succesoare și așa mai departe. Sîntem în post-capitalism, post-istorie, post-adevăr; nu cumva și în post-umanitate? Și dacă noi, oamenii, sîntem poate la capătul puterilor, IA preia ștafeta: se pare că în curînd roboții vor fi capabili să genereze singuri versiuni mai bune decît ei înșiși; procesul fiind recursiv, se va avansa, cred unii, în capacități de analiză și sinteză, pe scurt în cunoaștere, la niveluri inimaginabile. Compuși cu mașinile noastre vom deveni zei ,sau vom fi înlăturați de ele ca de prisos, sau poate unii dintre noi vom supraviețui în niște rezervații speciale pentru specii primitive pe cale de dispariție...

Observ, pe de altă parte, ceva curios (și nu sînt singurul, bineînțeles): cele mai impresionante tehnologii ale prezentului – dacă neglijăm numeroasele perfecționări și forța cantității și a extensiei – sînt, în esența lor, destul de vechi. Cazul simbol este cel al programului Artemis, prin care NASA vrea să pună din nou oameni pe Lună, după cincizeci de ani de la abandonarea programului Apollo. Nici o revoluție în tehnologiile deplasării spațiale: aceleași propulsoare cu combustibil lichid, același tip de rachete în trepte, același tip de capsule spațiale, bineînțeles cu perfecționările de rigoare, dar nimic fundamental. Vehiculele spațiale ionice, fotonice sau de alte tipuri despre care se vorbea în tinerețea mea au rămas în cărțile SF. În schimb, banalii sateliți au devenit o componentă esențială a civilizației noastre, dar ei sînt departe de o revoluție tehnologică. La fel și în alte domenii: celebra fuziune nucleară, care ar rezolva „curat” și în totalitate problema energiei, rămîne un deziderat, deși de decenii tot auzim știri despre mici progrese în acest domeniu. Prea mici...

Și în alte cazuri, privind ceva mai atent, descoperim pretutindeni tehnologii relativ vechi (de cîteva decenii, cel puțin), extrem de perfecționate și amplificate cantitativ, care ne-au cucerit prin cantitate și extensie: Internetul, bateriile solare, calculatoarele, noi materiale etc. Cred că s-a progresat ceva mai fundamental în biotehnologii, dar asta și fiindcă ele rămăseseră mult în urmă. Uitați-vă în jur: automobilul este o invenție de 150 de ani, frigiderele, televizoarele, aparatele de aer condiționat, toate datează de multe decenii. Chiar telefonul mobil exista mult înainte de 1990. Primul copiator comercial apare în 1959. Tranzistorul iese pe piață în 1948. Masele plastice datează și ele de la jumătatea secolului trecut, antibioticele – tot de atunci sau chiar mai devreme (1928); vaccinurile (pe care atîția le resping cu indignare) datează de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Ce-i drept, au fost mult perfecționate și diversificate în ultimul timp, dar ideea genială care stă la baza lor e veche.

Dar poate că mai este ceva important de notat aici: cunoașterea fundamentală, care stă la baza tehnologiilor, a rămas, în domeniile esențiale, cam la nivelul atins la jumătatea secolului XX. N-am trecut mult mai departe cu cunoașterea fundamentală (și mai ales la un nivel cu adevărat mai profund) decît erau monștrii sacri ai fizicii moderne – Einstein, Bohr, Heisenberg, Schrödinger, Pauli, Feynman și încă cîțiva. Nu s-a reușit integrarea teoriei gravitației și fizica cuantică (teoria generalizată a cîmpurilor pe care o visa Stephen Hawking sau „teoria despre Tot”), teoria „corzilor” a rămas o ipoteză, problema materiei „negre” a rămas nerezolvată, ca și cea a energiei „negre” – adică a cauzei care produce accelerarea expansiunii Universului. Încă nu știm de ce a apărut viața pe Pămînt și, în consecință, nu știm dacă viața e un fenomen emergent curent în Univers sau o imensă excepție, și cu atît mai mult viața inteligentă. Dacă ar fi să vorbim în termenii lui Thomas S. Kuhn, avem foarte multă „știință normală”, cu enorm de multe perfecționări, dar pare să ne lipsească „știința revoluționară”. O ipoteză recentă susține că acest lucru are legătură cu creșterea în statistici, în ultimele decenii, a vîrstei medii a oamenilor de știință care încep cercetarea după doctorat și, în general, cu tendința de îmbătrînire a celor care se ocupă cu știința și tehnologiile. Or, tinerii sînt revoluționari în gîndire ca și în rest, în vreme ce mai vîrstnicii tind să fie conservatori. O comunitate, o societate a cărei vîrstă medie crește devine mai fixă în idei, mai puțin permeabilă la aventuri riscante – de viață, de gîndire, de sens.

S-ar putea deci să trăim din dobînzile de cunoaștere și inovație pe care încă le produce imensul capital de geniu al omenirii trecute. Accelerăm, fiindcă încă sîntem împinși de la spate de predecesori. Dar, fiindcă în tot mai multe țări și regiuni (inclusiv în China și acum și India) populația tînără scade procentual, motorul propriu va încetini. În tot mai multe regiuni ale globului populația îmbătrînește. Cît despre roboți, mă îndoiesc că aceștia, neîntrecuți imitatori ai noștri în bine și rău, pot face altceva decît să perfecționeze necontenit tot ce ține de cantitate, de efort, de cuprindere, de viteză, dar nu ei vor sparge misterele rămase ale Universului.

De trei sute de ani credem că progresul e inevitabil, mereu mai rapid și n-are capăt. S-ar putea să ne înșelăm și să existe limite – fie date de natură în general, fie ale condiției umane –, așa cum s-ar putea să fie vorba numai despre o etapă trecătoare. Am văzut deja că, în privința societății și a administrării ei, nu prea putem progresa: vechile conflicte, tradiționalele rupturi revin și adesea ne copleșesc. Dincolo de sistemele politico-sociale și economice tradiționale nu prea am inventat nimic mai bun sau mai eficient. Istoria, care ne ține prizonieri, ne dejoacă eforturile de a o controla „științific”. Utopiile s-au destrămat una cîte una. În arte și filozofie trăim tot mai mult din capitalul miracolelor trectului. Iată acum că și în cunoașterea esențială am încetinit avansul: facem pași mai scurți, de oameni mai în vîrstă. Poate că, într-adevăr, accelerația civilizației e numai un epifenomen al unui moment istoric determinat. Cunoașterea, societățile, populațiile, de fapt, îmbătrînesc. Mundus senescit.