Unele dintre versurile mele preferate din poezia contemporană îi aparțin lui Ion Mureșan: „eu duc pe umeri steagul singurătăţii şi nu-l duc spre locuri de desfătare”. Mi le-am reamintit citind cartea Secolul singurătății de Noreena Hertz. Pentru că poemul „Izgonirea din poezie“ spune ceva ce cartea dezvoltă pe sute de pagini: singurătatea nu e o simplă stare sufletească, nu e doar melancolia celui retras, ci o povară purtată prin lume, uneori fără să știm spre ce locuri ne îndreptăm cu ea.
M-am gîndit la asta acum, cînd a început vacanța copiilor. La prima vedere, legătura pare forțată. Vacanța înseamnă libertate, timp lung, joc, bunici, mare, munte, zile fără teme. În imaginarul nostru, vacanța e mai degrabă loc de desfătare. Și totuși, nu pentru toți copiii. Cînd dispar școala, colegii, profesorii, programul și drumul zilnic, nu apare întotdeauna bucuria timpului liber, ci și un gol în care copilul poate descoperi nu doar libertatea, ci și singurătatea.
Noreena Hertz vorbește despre singurătate ca despre una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Nu o reduce la psihologie individuală și nici la explicația comodă că stăm prea mult pe telefon. Singurătatea vine din slăbirea comunităților, din munca ce ne ocupă și ne izolează, din orașe care nu favorizează întîlnirea, din cultura performanței individuale. Nu sîntem singuri doar fiindcă nu mai știm să vorbim unii cu alții. Sîntem singuri și fiindcă am construit o lume care face apropierea dificilă.
Copiii respiră și ei aerul acestei lumi. Îi vedem conectați permanent și presupunem că sînt împreună. Au grupuri, mesaje, jocuri, videoclipuri, reacții. Dar conectarea nu e totuna cu apartenența. Un copil poate primi zeci de notificări și poate fi, în același timp, singur. Poate vorbi toată ziua cu cineva și totuși să nu fie ascultat de nimeni. Poate fi supravegheat, localizat, verificat, dus și adus, fără să fie cu adevărat văzut.
Școala maschează adesea această singurătate. Nu o rezolvă, dar o acoperă cu ritm, obligații, întîlniri, conflicte, prietenii, pauze, priviri, saluturi. Chiar și cînd o criticăm, rămîne unul dintre puținele locuri în care copilul este prins într-o rețea stabilă de relații. E chemat pe nume, întrebat, contrazis, certat, ascultat uneori, ignorat alteori. Cînd vine vacanța, această țesătură se rarefiază.
De obicei, tratăm vacanța ca pe o problemă de logistică. Cine stă cu copilul? Unde îl trimitem? Cîte zile la bunici, cîte într-o tabără, cîte acasă? Cît îl lăsăm pe telefon? Întrebările sînt firești. Dar poate că întrebarea adevărată nu este ce facem cu copiii, ci ce fel de relație mai avem cu ei atunci cînd școala se retrage.
Noi încercăm, adesea, să rezolvăm vacanța tot prin mecanismele lumii care produce singurătate. Cumpărăm soluții: tabere, cursuri, ateliere, aplicații, abonamente, experiențe. Unele sînt utile. Dar ele nu pot ține locul unei comunități, al unui părinte disponibil, al unui prieten care locuiește aproape, al unei mese la care adultul nu dispare în telefon. Transformăm, uneori, relația în ofertă educațională și apropierea în program.
Aici Secolul singurătății ne poate ajuta să privim altfel vacanța: nu doar ca pauză de la școală, ci ca test al legăturilor noastre. Dacă un copil nu știe ce să facă fără ecran, nu e doar vina lui. Dacă nu mai iese afară fiindcă nu mai are cu cine, nu e doar comoditatea lui. Dacă fiecare întîlnire trebuie programată de adulți, dacă strada e nesigură, dacă părintele e mereu obosit, atunci singurătatea copilului nu e un defect personal. E un simptom.
Poate că vacanța ar trebui să fie și o mică reparație a acestei rupturi. Nu printr-un program eroic de familie, nu prin vacanțe spectaculoase, ci prin forme modeste de prezență. Să mîncăm împreună fără grabă. Să mergem undeva fără să transformăm drumul în lecție. Să-l lăsăm să se plictisească, dar să nu-l abandonăm în plictiseală.
Vacanța nu ne cere să devenim animatori, profesori particulari sau terapeuți de serviciu. Ne cere, poate, ceva mai simplu și mai greu: să refacem legătura. În secolul singurătății, aceasta poate fi una dintre cele mai serioase teme de vacanță.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
