Am ajuns de curînd, cu o treabă, într-un sat destul de izolat din Transilvania și am dormit timp de trei nopți într-o căsuță chiar la marginea satului, lîngă pădure, pe care proprietara, o orășeancă ce își începuse aici o mică afacere rurală, o închiria în regim hotelier, destul de scump, de altfel (aproape o sută de euro pe noapte), probabil pentru hipsteri care voiau să umble desculți prin iarbă și să se conecteze cu natura. Nu sînt genul ăsta, sinceră să fiu nu vreau să mă conectez cu nimic, doar să fiu conectată la Internet, dar așa s-a nimerit, oricum nu aveam unde să stau în altă parte, în apropiere. Proprietara nu locuia acolo permanent, pentru că locul era „prea ca la țară”, mi-a prezentat căsuța, mi-a dat cheia și un coș cu lemne – „Poți să-ți faci focul dacă vrei!”, am ignorat acest îndemn, eram totuși la început de mai, unul destul de rece, e adevărat, dar de ce aș avea nevoie de foc?
Prima surpriză a fost că nu aveam nici un fel de semnal la telefon și asta mi-a creat de la bun început un mic sentiment de panică: dacă am o urgență? cum sun? pe cine sun? În mintea mea de specimen urban anxios și ipohondru a început să se dezvolte deja un mic scenariu „de catastrofă”: dacă trebuie să chem o ambulanță? cum sun la Salvare? dar oare ajunge pînă aici? Am vizualizat drumul neasfaltat și plin de hîrtoape pe care venisem și mi-am dat seama că s-ar putea să ajungă, în fond și în satele izolate se îmbolnăvesc oameni, dar sigur ajunge într-o oră! Ipohondria mă sabotează de multe ori și-mi strică tot cheful – de multe ori, cînd ajung într-un oraș necunoscut, mă interesez dacă există spital și cameră de gardă, iar după un incident în care chiar am avut nevoie pe bune de o ambulanță, nu cred că voi mai merge vreodată în locuri precum Sulina sau Sfîntu Gheorghe unde Salvarea vine, dacă vine, cu barca sau elicopterul.
M-am mai liniștit cînd mi-am dat seama că, la căsuță, Internetul mergea brici, e un paradox aici – într-un sat fără gaze, fără canalizare, fără drumuri și fără semnal la telefon, aveau Internet prin fibră optică de mare viteză. Așadar, nu eram total izolată de lume. M-am indispus din nou un pic cînd am descoperit că nu aveam nici televizor, dar asta e, omul care vrea să se conecteze cu natura și să umble desculț prin iarbă nu are nevoie de televizor, deși, la o sută de euro pe noapte, putea să pună și ea un televizoraș într-un colț, pe un perete, nu murea nimeni, am gîndit eu. Nu știu alții cum sînt, dar eu m-am obișnuit să adorm cu televizorul, așa dorm de ani de zile, cu sonorul la minimum și programat să se închidă singur după o vreme, îmi alungă anxietatea, nu mă simt singură în întunecimea nopții, mai ales dacă pe ecran se derulează seriale polițiste de tipul Detectivul Murdoch sau Inspectorul Gently, e ca o fereastră deschisă spre o altă lume vie și în mișcare, eu dorm și alții prind criminali, nu știu de ce treaba asta mă liniștește. Totuși, ce să caute Murdoch și Gently aici, în sălbăticie?! Astea-s deja fițe, bine că măcar am net.
Trec cîteva ore în care îmi fac de lucru prin căsuță, afară deja se înserează, aș fi ieșit la o plimbare prin sat, dar văzusem niște cîini de mari dimensiuni pe ulițele satului, posibil cîini pierduți de la stînă, deci exclus să ies dincolo de poartă, poate or fi și alte animale, prietenii cu care am venit aici mi-au spus că săptămîna trecut au văzut și un urs. Citesc ceva, mai vorbesc de una singură ca să treacă timpul, iar cînd tac e o liniște de-mi țiuie urechile, o liniște din aia care te apasă de-ți vine să oftezi din toți rărunchii, nu se aude nimic, nici un cocoș, nici o mașină sau ambulanță, nici un claxon, nimic. Sînt la capătul lumii. Apoi îmi dau seama că mi-e frig, la început încerc să ignor senzația, dar mi-e din ce în ce mai frig și îmi amintesc că „pot să-mi fac focul dacă vreau”. N-a zis femeia degeaba, știa ea ce știa. Mă uit la lemne, mă uit la sobiță sau ce-o fi fost ea, ca la un obiect extraterestru, apoi încerc să mă imaginez în postura de a face focul și nu reușesc deloc, o înjur în gînd pe proprietară: oare ea nu se gîndește că poate n-am făcut niciodată focul? ce sînt eu, omul peșterii, ca să știu să fac foc? La aproape o sută de euro pe noapte, măcar căldură putea să-mi asigure!
N-am ce să fac, îi scriu pe WhatApp prietenei cu care am treabă a doua zi dimineață și care locuiește în celălalt capăt al satului: „Te rog, poți să vii și să mă ajuți să fac un foc? E cam frig pe aici...”. Fata vine, s-a mutat de cîțiva ani la țară, nu chiar de tot, dar orișicît, a învățat între timp să facă un foc. Nu se prea pricepe la sobița asta, i se pare că nu trage bine, dar cu un pic de perseverență reușește. Iată că am și foc, arde vioi în sobă. „Vezi că trebuie să-l întreții, cam la o jumătate de oră mai bagi și tu cîte un lemn, două... Te descurci?” Mă rog, măcar acum am o preocupare, prietena mea pleacă, iar eu am grijă de foc. Mai exact păzesc focul, în timp ce alte scenarii mi se derulează în minte: dacă dau foc la căsuță? cum să chem pompierii? dacă soba nu trage bine, iar eu mă intoxic peste noapte cu monoxid de carbon, dacă mor aici ca un șobolan, în căsuță? După prima jumătate de oră e timpul să bag primul lemn pe foc – deschid ușița metalică, desigur că mă ard la degete și urlu de una singură, arunc cu stîngăcie un lemn înăuntru, scormonesc un pic cu vătraiul, uite că a luat-o, focul meu arde frumos, închid ușița. Am un mic sentiment de satisfacție, în sfîrșit mi-a ieșit ceva cum trebuie. A doua oară, însă, nu-mi mai iese figura, nu mai nimeresc bine sau lemnul e prea mare, cade pe podea și împrăștie scîntei în jur, e clar, o să dau foc la căsuță, dă-l în mă-sa de foc, îl las să se stingă, oricum se încălzise oarecum.
A trecut și aventura cu focul, îmi deschid o sticlă de vin, trebuie să mă alcoolizez un pic că altfel nu se mai poate. Și, pe măsură ce beau din vin, iar anxietatea începe să dispară, mi se face o poftă teribilă de ceva de ronțăit la vinul ăla, o sărățea, o crănțănică, orice, dar n-am! Dacă eram la mine acasă, în București, coboram în papuci pînă la Mega Image-ul non-stop din colț și-mi luam cîte crănțănele voiam. În sat nu există decît un singur chioșc care s-a închis de mult. Am un soi de relevație – în marele oraș, ne-am obișnuit să avem totul sub nas, vin, crănțănele, semnal la telefon, ambulanțe cîte vrei, într-o loc de genul ăsta dacă nu ai ceva, chiar n-ai! Trebuie să rabzi și să aștepți pînă a doua zi, să-ți pui pofta în cui. Mă uit la jarul roșiatic din sobă, nu mai vorbesc tare, n-are nici un rost, liniștea aia tot mai apăsătoare rămîne cînd cuvintele dispar, probabil că voi supraviețui trei nopți în căsuța asta, singură cu gîndurile mele. Mă gîndesc că la un moment dat mi-a trecut prin cap să mă mut la țară – aer curat, fără vecini, fără bormașini, merg desculță prin iarbă, mă deconectez, am avut și eu fantezii, ca toată lumea. Aș rezista? Probabil că da, doar dacă aș lua locuința mea confortabilă din București și aș muta-o pur și simplu în spațiul campestru. Dar nici așa, cum să rezist fără să gătesc? unde comand eu mîncare prin Glovo? unde sînt restaurantele cu „meniul zilei”? ce mă fac iarna, cu nopți nesfîrșite, frig și pustiu? ce mă fac dacă rămîn fără tutun, fără vin? Apoi mă gîndesc mai departe – că dacă ar veni mîine sfîrșitul lumii, invazia extraterestră, apocalipsa zombie sau mai știu eu ce, eu, una, n-aș supraviețui. Ăștia ca noi ar muri primii – specimene anxioase și ipohondre, adaptate perfect spațiului urban, ca gîndacii de bucătărie, dependenți de firimiturile și resturile oamenilor, de tomberoane. Gîndacii de bucătărie n-au ce căuta în cîmp, nici în pădure, pînă să ajungă acolo mor pe drum de inaniție sau îi storcește extraterestrul. Sau pur și simplu mor de inimă rea. Asta sînt – un gîndac de apartament, conectat la zeci de ecrane, trăiesc viețile altora, a detectivului Murdoch sau a inspectorului Gently. Scriu, comunic, gîndesc, dar, în fond, nu știu să fac nimic. Nici măcar un foc.
