Scriu pe 1 iunie, de Ziua Copiilor, la cîteva zile după ce am fost invitat, la Cluj, în spectacolul Oamenii dreptății, să vorbesc, dinspre Centrul pentru Jurnalism Independent, despre educație media. Împreună cu Monica Halaszi am numit intervenția noastră „Dreptul la realitate“. Nu dreptul de a striga mai tare decît celălalt, nu dreptul de a-ți confirma spaimele în bula digitală, ci un drept mai modest și mai greu: acela de a rămîne conectat la fapte, la nuanțe, la oameni.
După spectacol, Monica a primit de la o fostă elevă, Andreea Cordoș, un mesaj care mi-a rămas în minte: „M-a atins foarte mult ce ați spus despre cît de mult contează discuțiile despre viață, pe care le strecoară un profesor la ora de clasă. E o taină acolo, una pe care ne-o amintim după ce trec anii și vedem cît de mult contează că ne-au înarmat profesorii pentru viață”. Mi s-a părut că fata aceasta spusese una dintre cele mai exacte definiții ale școlii. Dincolo de programe, evaluări, competențe, dosare și simulări, școala bună strecoară mici arme pentru viață. Împotriva propriilor confuzii, frici, comodități, împotriva tentației de a lua de bun primul lucru care te mîngîie pe creier.
Numai că aceste arme nu se fabrică într-o oră de dirigenție și nici într-un proiect frumos. Ele se dezvoltă lent, cu reguli și exercițiu. Mircea Miclea a revenit adesea, în intervențiile sale publice, la ideea că autonomia, disciplina și autodisciplina nu apar spontan. Copilul trebuie învățat să facă lucruri cu capul lui și cu mîinile lui, să ducă pînă la capăt o sarcină, să-și amîne plăcerea, să nu trăiască doar în funcție de impuls. Iar părinții nu pot abandona această lucrare la poarta școlii, așteptînd ca profesorul de română sau de matematică să repare în patru ore pe săptămînă tot ceea ce acasă nu a fost construit.
Îmi amintesc, fără să vreau să transform amintirea în program pedagogic național, de diminețile de la grădiniță. Primele verificări nu priveau geniul, creativitatea sau exprimarea liberă a personalității. Educatoarea se uita dacă aveam mîinile spălate, unghiile tăiate, batistă. Astăzi, scena poate părea ridicolă, aproape muzeală. Dar în spatele ei era ceva mai mult decît igienă. Era semnul că intri într-o comunitate, că vii pregătit pentru ceilalți, că trupul tău, gesturile tale, felul în care apari nu sînt doar treaba ta. Era o primă lecție despre realitate: nu ești singur pe lume.
Azi, desigur, nu batista lipsește, ci exercițiul interior pe care ea îl simboliza. Vedem părinți care își trimit copiii de liceu la școală în bermude, apoi se miră că școala mai are pretenția unei minime adecvări. Vedem părinți care cred necondiționat orice poveste adusă acasă de copil, fără să filtreze, fără să întrebe, fără să ia în calcul exagerarea, fabulația, perspectiva parțială. Și vedem, în oglindă, profesori tot mai singuri în încercarea de a menține nu autoritarismul, ci o formă elementară de ordine comună.
Întrebarea, de 1 iunie, nu este doar ce cadou le luăm copiilor, ci cu ce bagaj îi trimitem în lume. Îi trimitem convinși că au mereu dreptate? Că orice disconfort este o agresiune? Că orice regulă este opresiune? Că rebeliunea, în sine, e o virtute? Sau îi pregătim să înțeleagă că libertatea fără responsabilitate devine moft, că spiritul critic nu înseamnă să refuzi totul, ci să judeci mai bine, că adevărata autonomie începe abia atunci cînd poți suporta și un „nu”, și o limită, și o consecință?
Copiii aceștia sînt viitorul societății. Tocmai de aceea nu e suficient să-i adorăm festiv o dată pe an și să-i lăsăm, în rest, pradă propriilor impulsuri, ecranelor, modei, nervilor noștri de adulți obosiți. Dreptul lor la realitate începe cu obligația noastră de a nu le falsifica lumea: nici îndulcind-o pînă devine sirop, nici înăsprind-o pînă devine frică. Între răsfăț și brutalitate există educația. Iar educația, oricît de demodat ar suna, începe uneori cu mîinile spălate, cu unghiile tăiate, cu o batistă și cu un adult care are curajul să spună, calm: pregătește-te, lumea nu va fi mereu după tine, dar poți învăța să fii tu în lume.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
