Mi-am făcut prima mea adresă de e-mail în anul de grație 2000, deci cu 26 de ani în urmă. De fapt, nu mi-am făcut-o de una singură, m-a ajutat un prieten mai priceput decît mine în de-ale Internetului care tocmai apăruse și nu inspira nimănui prea multă încredere, nu părea „de viitor”. De altfel, nimeni nu avea Internet acasă atunci, așa că ne-am dus frumos la un Internet Café de pe lîngă Piața Kogălniceanu, am intrat într-o încăpere plină de niște computere arhaice, am plătit o oră de Internet care mergea ca melcul, iar amicul meu m-a rezolvat cu căsuța de e-mail. Pe Yahoo, că asta era moda (nici nu cred că se inventase încă Gmail-ul). Sinceră să fiu, nu eram prea convinsă că o voi folosi vreodată.
În zilele noastre, e-mail-ul mi se pare cea mai puțin la îndemînă formă de comunicare virtuală între oameni, e deja old style, acum, cînd există mesagerie instant, cînd poți atașa orice pe WhatsApp sau Mess, sînt zile întregi în care nici nu-mi mai deschid căsuța poștală de pe Yahoo. Dar există încă acolo și, mai ales, era plină... vă dați seama cîte s-au adunat din anul 2000 încoace! Pînă cînd, în ultima vreme, ăștia ca noi, cringe și ofiliți, boșorogii, cei care nu ne-am născut apăsînd pe ecrane, am avut de-a face cu o provocare. Yahoo ne tot amenința că nu vom mai putea primi sau trimite e-mail-uri dacă nu ne golim corespunzător căsuța poștală, pentru că spațiul de stocare a devenit limitat (nimic nu mai e gratis la nesfîrșit...), dacă vrem mai mult trebuie să plătim. 10 lei pe lună sau așa ceva. Desigur, e o sumă insignifiantă, însă eu plătesc tot vreo zece lei sau un pic mai mult la Netflix, la consola de jocuri, la vreo șase aplicații pe care le iubesc, printre care Duolingo, dacă tot dai cîte zece lei, nu-ți mai rămîn bani de cafea. În plus, nu aveam de gînd să-mi schimb adresa principală de e-mail, numai cînd mă gîndeam că trebuie să comunic tuturor o adresă nouă mă apuca durerea de cap. Așadar, m-am apucat conștiincios să șterg mesaje (desigur că mai întîi am golit coșul de gunoi și spam-ul). Și am șters, am tot șters, am început cu e-mail-urile necitite, apoi cu cele mai vechi, am trecut la cele mai noi, la reclame și facturi, pînă cînd mi-am dat seama că nu voi ajunge nicăieri așa, nu obțineam deloc spațiul necesar, în plus aveam senzația neplăcută că-mi dau foc la scrisorile pe care le primisem aproape o viață întreagă. Am găsit conversații cu oameni care nu mai sînt de multă vreme printre noi (și m-au înduioșat), apoi altele, cu oameni de care nu mai auzisem nimic de ani și zeci de ani, nici nu mai știam prea bine cine erau. Mi-am dat seama că de-a lungul timpului am interacționat virtual, la un mod profesional, cu mii și mii de persoane necunoscute – pe cele mai multe nici nu le văzusem la față. Am descoperit sute de urări virtuale de „La mulți ani!”, de „Crăciun (sau Paște) fericit!”. M-a speriat faptul că am fost implicată în sute de proiecte și de proiecțele care nu au dus nicăieri, dar care necesitau un minimum de comunicare, pe cele mai multe dintre ele le uitasem de tot – cînd naiba am făcut eu asta?, ce treabă aveam eu cu Televiziunea Română?, cînd am colaborat cu o emisiune despre grădinărit?!, cînd am scris eu știri?!!! Am colaborat cu americani? Cu suedezi? Cînd? Am trimis copii după actul meu de identitate pentru diferite contracte de cel puțin o sută de ori, am mulțumit de cel puțin șaptejdemii de ori (în română și în engleză), am produs un milion de texte și textulețe inutile – articolașe, CV-uri sau biografii, scurte interviuri, prezentări ale filmelor noastre etc. Tone de text trimise în neant. Tone de cuvinte, pe care le-am șters cu îndîrjire pentru a obține spațiul de stocare de care aveam nevoie. Și tot n-a fost suficient – pentru că textul, cuvintele, ocupă un loc prea mic în vastul ocean al Internetului, nu contează, așa cum nu contează nici mesajele instant de acum pe care ni le trimitem zilnic, cu duiumul, pur și simplu sîntem sufocați de ele, ca de niște plante parazite pe care le purtăm atîrnate de noi. Și pentru că mi-am dat seama că nu voi răzbi prin toată această junglă în care rătăceam de cîteva zile, m-am prins de-o șmecherie – undeva în stînga e-mail-ului am găsit un folder cu mesajele care conțin fotografii, unele la dimensiuni mari. Aha, deci pozele erau nemernicele care îmi umpluseră mie pînă la refuz căsuța de e-mail și, din păcate, mesajele care le conțineau nu se puteau șterge decît unul cîte unul, însă un mesaj avea mai multe poze atașate, în general materiale de promovare, premiera unui film, muzeul nu știu care împlinește nu știu cîți ani, o altă ediție Bookfest, o altă ediție TIFF... pe măsură ce ștergeam, în sfîrșit aveam senzația că în tot acel hățiș se întrevede un strop de lumină. Am luat decizia să nu mai fac nici o selecție – să șterg tot ce conține imagine, anul 2023, 2020, 2017, 2015 etc. Totuși, zăream în treacăt acolo poze pe care nu le mai aveam salvate în altă parte. Mama care s-a tuns, acum zece ani, „cum îmi stă?”. Mama care s-a tuns acum douăzeci de ani. E ciudat cum ne percepem cu toții părinții doar la vîrsta pe care o au acum și nu reușim să-i vizualizăm mai tineri, eu nu mi-o mai amintesc deloc, de pildă, pe mama la 38-40 de ani, cînd eram copil. Am avut un mic șoc – am conștientizat, ștergînd pe mod automat trecerea anilor, îmbătrînirea, ca într-un soi de fast-forward. Am găsit diferite poze cu mine la alte vîrste, nu le-am mai acordat nici o atenție, ce rost are? Noi doi la nu știu ce filmare, noi doi într-un grup, probabil de străini de pe la vreun workshop din care nu mai recunosc pe nimeni. Delete. De ce-aș rămîne captivă în spațiul virtual, imortalizată în diferite etape ale existenței mele? În fond, eu sînt cea de acum, nu voi mai fi niciodată cea care am fost și nici cea care voi deveni. E stranie trecerea asta prin viață în momentul în care începi să acumulezi decenii, uneori înmagazinate/stocate într-un e-mail, pentru mine toată această „desțelenire” a fost o experiență stranie. Știu că pentru copiii de acum pe care îi întîlnesc prin școli e foarte amuzant să vadă poze cu ei de cînd erau bebeluși. Astfel, ei conștientizează faptul că există un trecut, că au un trecut care uneori li se pare foarte îndepărtat. Grădinița e deja Evul Mediu, prima amintire e în Antichitate. În a doua jumătate a vieții nu mai vrei să te vezi tînăr, te obișnuiești cu imaginea ta de acum care este una ideală, în comparație cu cele care vor urma, atunci cînd te vei băbi/moși iremediabil și nu vei mai dori să te vezi deloc. Și acum sînt zile în care nici nu mă uit în oglindă – știu care e mutra mea, e încă OK, nu voi avea azi alta mai bună. Nu mă dau în vînt nici după pozele de cînd eram mică – copilul acela nu mai există. Și nici nu-mi plac așa-zisele vedete care trăiesc din gloria lor timpurie – de exemplu, Nadia Comăneci, o femeie trecută care trăiește din gloria și performanța uluitoare ale unei fetițe. Am avut gimnaste la fel de bune, dar acum mult mai discrete în spațiul public și poate că e mai bine așa.
Tot ștergînd din poze, din pozele părinților sau prietenilor pe care nu-i mai întîlnisem de ani întregi, pozele unor animăluțe care au trăit alături de noi, dar sînt de mult oale și ulcele și pozele unor grupuri anonime din care am făcut parte conjunctural, am obținut pînă la urmă spațiul de stocare pe care mi-l doream, fără nici o problemă și n-am mai plătit zece lei. Am avut o mică victorie personală – îmi voi putea folosi în continuare adresa de e-mail, fără să mai vărs conținut personal în vastul ocean numit Internet care se pare că nu e chiar atît de vast, fără să mai încurc pe nimeni, nici măcar pe mine însămi. Și am avut o mică senzație de libertate. Pentru că, la fel ca hîrțoagele prăfuite pe care le ții în niște cutii – desene de la grădiniță, poezii adolescentine, factura de la prima mașină, articole publicate etc., pentru că nu te înduri să le arunci, pentru că fac parte din viața ta, las’ să fie acolo –, și aceste reziduuri virtuale sînt tot niște ancore, cu un potențial nostalgic, care te țin legat de trecut. Iar trecutul există cu adevărat doar stocat în mințile noastre unde se șterge în mod natural tot ce ne este de prisos și rămîn doar lucrurile care contează.
