De la alb și negru la magazinele necîștigătoare

Cică, în anul 2100, doi negri sclivisiți, cu costume scumpe și pantofi lungi, coborau cu liftul de la etajele superioare ale hotelului Waldorf Astoria din New York. Ajunși în luxosul hol, printre ficuși, coloane și statuete, spre ieșire au dat peste un lustragiu alb în vîrstă. Cei doi i-au întins pe rînd pantofii să-i facă. Bătrînul s-a pus pe treabă cu sculele lui tradiționale și a început să cînte. La urmă, negrii i-au dat bacșișul cuvenit, privindu-l subțire, iar cînd s-au depărtat, unul dintre ei nu s-a abținut să comenteze cu admirație: „Măi, măi, albii ăștia or fi ei cum sînt, dar, domnule... au un ritm în ei, ce nu s-a pomenit”. Acesta e un banc pe care l-am auzit în urmă cu mulţi ani, spus cu inegalabilă măiestrie de Radu Cosaşu.

În 2024 am intrat într-un local din New Orleans vestit pentru mîncarea lui creolă și pentru faptul că înăuntru puteai asculta jazz de calitate (unde nu e jazz de calitate în New Orleans?). Făcusem o rezervare încă din România, după ce văzusem review-urile de pe Internet. Am mers la ora prînzului cînd, contra unei sume fixe, puteai să comanzi orice şi oricît de la un bufet. Am intrat în sala lungă,  în culori deschise, cu mozaic alb pe podea şi clasicele ventilatoare în tavan, avînd uși cu multe geamuri ce dădeau spre terasa superbă. Afară ploua cu găleata. Ni se spusese că în New Orleans, vara, poate ploua și de trei ori pe zi. Pentru noi era deja a cincea repriză de ploaie din acea zi. Ne-am ales cîteva feluri de mîncare foarte complicate, despre care nici nu prea știam bine ce sînt. Pe o estradă, la mijocul sălii, cîntau jazz trei albi, doi bărbați și o femeie, la pian, contrabas și saxofon. Localul era destul de gol. În afară de noi mai erau două turiste, probabil europene, și, la o masă mare în fundul sălii, vreo 15 persoane care sărbătoreau ceva: domni, doamne și copii de culoare, toți îmbrăcați impecabil, numai în alb, de la pantofi pînă la vestoane și papioane. Chiar și buchetele de flori pe care doamnele le primiseră erau tot albe. Muzicienii albi își dădeau interesul să cînte cît mai bine, în vreme ce negrii dichisiți petreceau cu stil. O scenă pe cît de neașteptată, pe atît de nostimă. Ce am ținut minte în mod special din meniu a fost desertul neobișnuit: struguri negri cu smîntînă. Neobișnuit și pentru că strugurii erau mucegăiți.

La ieșire, am dat tot peste mesenii de culoare care așteptau în hol, probabil să vină niște limuzine să-i salveze de ploaie, cu tot cu hainele lor perfecte, dar care se întîlniseră și cu niște cîntăreți ambulanți cu tube, care tocmai treceau pe stradă în acel moment, cîntînd prin ploaie, într-o veselie de nedescris. Mi-am amintit o veche poveste a unui prieten, care în timpul carnavalului de Mardi Gras, a băut într-un local de pe Bourbon Street o halbă de Jagermeister pe care l-a confundat cu berea, după care s-a recomandat unei comesene de ocazie ca fiind geologist, iar înainte să adoarmă a mai auzit și prezentarea ei în replică: I am a gynecologist. New Orleans!

Seara am ieșit cu fiul meu să cumpărăm ceva de mîncare. Căutam ceva ce, eventual, ar fi putut fi preparat în chicineta pe care o aveam în camera de hotel. Tot trecînd de pe o stradă pe alta, am început să realizăm însă, cu o oarecare neliniște, că era posibil să nu găsim nici măcar un sandwich. În zona centrală în care ne învîrteam, nu părea să fie nici un market, nici o băcănie și nici măcar vreun chioșc cu gogoși. Asta e o altă latură a Americii. Una foarte stranie pentru un european. Sînt locuri în care nu găsești decît niște magazine ce seamănă cu Lidl, să spunem, dar pe ale căror rafturi nu găsești alimente obișnuite, așa cum le știm noi. Sînt doar pungi cu chips-uri de nenumărate feluri, sucuri colorate și dubioase, un soi de batoane de ciocolată din care te-ai teme să muști, cutii care conțin nu se știe ce (poate semipreparate de pus la microunde), tot felul de cutii colorate de cereale cu mult zahăr, produse farmaceutice și cosmetice de care n-ai auzit vreodată, prafuri de slăbit sau de făcut mușchi și multe alte lucruri total necunoscute. Rarisim vei găsi în asemenea magazine o pîine, și atunci va fi una foarte diferită de ceea ce știm noi. Cineva mi-a explicat că un asemenea magazin nu ar trebui comparat cu o băcănie europeană, ci mai degrabă cu farmacia Tei, partea de unde poți cumpăra cu coșul, fără rețetă. Problema e că prin zonele cu asemenea magazine poți fi aproape sigur și că nu vei găsi vreo băcănie adevărată. Americanii își fac de obicei aprovizionarea cu alimente din magazine aflate mai departe de centrul orașelor. Necazul e că uneori chiar și pe șosele am dat peste cîte un magazin din celebrul lanț Walmart, în a cărui imensitate, spre stupoarea și enervarea noastră, nu se găsea nici un fruct, nici o legumă, nici un pachet de brînză, nici un mezel. Nu toate Walmart-urile sînt la fel. Senzația era că te aflai pe o altă planetă, ai cărei locuitori s-or fi hrănit cu cine știe ce pastile sintetice. Surpriza asta o puteai avea de fiecare dată cînd intrai într-un magazin ce părea să fie grocery. Niciodată nu erai sigur că vei găsi acolo ceva de mîncare. Între noi am botezat asemenea magazine drept necîștigătoare. Nu mai spun că mie acest umblat în zadar după ceva de mîncare îmi răscolea dureroase amintiri din Epoca de Aur.  

În cele din urmă, lămurindu-ne că prin magazinele din centrul New Orleans-ului nu-i chip să găsim ce căutam, am intrat într-un snack bar și am comandat niște felii de pizza, cu care ne-am întors la hotel obosiți, dar victorioși. Ne descurcaserăm cumva.