În această lună se împlinesc 100 de ani de la nașterea Virginiei Zeani. Am avut privilegiul de a o cunoaște bine. Ba chiar, într-o zi, mi-a spus că mă consideră prieten și că rămînem legați unul de celălalt pentru totdeauna prin cartea pe care am făcut-o împreună, Canta che ti passa, apărută în 2011 la Editura Galaxia Gutenberg. Cîțiva ani mai tîrziu a apărut și în traducere italiană. Așadar, simt că este de datoria mea să amintesc de acest centenar. Scriam în cuvîntul introductiv al cărții:
„M-am interesat: nu există o judecată de apoi a secolelor. Se vor judeca oamenii, sigur neamurile, poate, și cam atît. Secolele le judecăm noi, aici, de îndată ce le-am trăit sau chiar în timp ce le trăim. Nu știu cum va rămîne secolul XX în memoria lumii. Din cîte mi-am putut da seama, secolul XX și-a croit mai degrabă o reputație proastă. Războaie mondiale, genocide nenumărate, Auschwitz-ul și Gulag-ul, arme tot mai devastatoare, bani tot mai mulți, terorism și rasism, boli cumplite, ideologii acaparante care au vlăguit sufletul și au obnubilat mintea, televizorul și vulgaritatea, în fine, sînt multe argumente pentru ca secolul XX să nu arate prea simpatic. Există și unele beneficii, unele părți însorite ale secolului XX. Sofisticarea tehnologiilor și progresul indubitabil al științelor. Confortul și prelungirea duratei vieții pentru un număr tot mai mare de oameni. Nicicînd nu au fost atît de mulți bogați și nicicînd standardul general de viață nu a fost mai ridicat. Nicicînd numărul celor care «trăiesc bine» nu a fost mai mare. Dar, în general, toate aceste binefaceri au fost mereu așezate în contextul marilor nenorociri ale secolului XX. Ca și cum primele ar fi oricum alterate de cele din urmă. Și poate că așa este. Întrebarea esențială, totuși, ar fi aceea dacă oamenii de la sfîrșitul secolului XX sînt mai fericiți decît cei de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Un spirit prudent ar evita să răspundă acestei întrebări. Poate că această întrebare nici nu are răspuns. Specia noastră a acumulat încă un secol de istorie și aceasta nu poate produce automat fericire, chiar dacă instrumentele fericirii au fost mai numeroase și mai disponibile decît în secolele anterioare.
Oricum, la judecata sa de apoi – oricînd și oriunde se va fi făcînd –, secolul XX are cu ce se apăra. Înainte de orice, cu cîntăreții lui. Secolul XX a fost un secol în care s-a cîntat minunat. Este secolul care a început cu Caruso și s-a terminat cu Pavarotti. Este secolul în care au putut fi auzite vocile numite Amelita Galli-Curci, Maria Callas, Renata Tebaldi, Montserrat Caballé, împreună cu Beniamino Gigli, Franco Corelli, Plácido Domingo și atîția alții. În acest univers sonor fabulos, vocea Virginiei Zeani a fost cu totul specială, așa cum speciale i-au fost frumusețea și întreaga viață. Secolul XX poate invoca în favoarea sa această pleiadă de voci uimitoare, printre care, la loc de cinste, se află cea a Virginiei Zeani. Chiar dacă păcatele lui sînt enorme, sunetele pe care asemenea cîntăreți le-au emis în universul audibil al secolului XX pot măcar îmblînzi judecata, oricît de aspră, a acelui timp. [...]
Virginia Zeani s-a născut pe 21 octombrie 1925 într-un sat de lîngă Reghin. În 1947 se stabilește în Italia și apoi, începînd cu 1980, în Statele Unite. Aceste mutări au fost veritabilele articulații ale destinului său. A studiat cu profesori legendari: Lydia Lipkowska la București și Aureliano Pertile la Milano. Au impus-o definitiv în galeria exclusivă a marilor dive atît vocea ei minuantă (o divină revărsare de sunete pure impregnate în cea mai autentică emoție și drămuite printr-o perfectă tehnică a respirației – «am învățat enorm de la tine», îi scrie însuși Luciano Pavarotti în 1996), cît și frumusețea din stirpea lui Elizabeth Taylor («personifica frumusețea sopranei de operă», spunea despre ea, într-o scrisoare, Federico Fellini, fostul ei vecin, mărturisind totodată că o privea de dimineața, pe furiș, de la fereastra vilei sale care dădea spre camera vilei Virginiei Zeani, în care soprana obișnuia să-și facă vocalizele de fiecare zi). A debutat cîntînd rolul Violettei Valéry din Traviata de Verdi la Bologna, pe 16 mai 1948. S-a retras în 1982, cîntînd Marie în Dialogul carmelitelor de Poulenc, la San Francisco. Într-o carieră artistică de peste 30 de ani a interpretat în jur de 70 de roluri, pe cele mai mari scene ale lumii. Din 1981 pînă în 2004 a fost profesor de canto la Școala de Muzică a Universității Indiana, școală recunoscută în acei ani ca avînd cei mai mulți studenți în muzică dintre toate școlile superioare de muzică din America. Fanii au numit-o L’Assoluta exact în vremea în care Callas era La Divina și Tebaldi era L’Angelo. În perioada anilor ’50-’70, adică în anii de vîrf ai carierei artistice a Virginiei Zeani, arta cîntului operatic se găsea în cel mai competitiv moment. Concurența era acerbă, cu mult mai acerbă decît este acum. Nu numai că numărul cîntăreților de reală valoare era foarte mare, dar și numărul teatrelor de operă era mult mai mic decît astăzi. Emigrantă săracă, venită dintr-o țară pustiită de comunism, fără să cunoască pe nimeni și fără să poarte cu ea vreo altă valoare decît propria-i voce, Virginia Zeani a reușit să urce Olimpul. [...]”
Astăzi se spune „divă” oricărei fetițe plină de ifose care gîngurește imprecis cîteva note. Atunci, dive erau doar cîteva mari cîntărețe despre care se știa încă din timpul carierei lor că fac istorie. Deși a fost o divă în acel sens al cuvîntului, Virginia Zeani nu a acceptat niciodată acest statut. Pe parcursul întregii sale cariere, Virginia Zeani s-a gîndit mereu la ea însăși ca la un artist care muncește mult și și-a condus cariera dominată de un inepuizabil simț al responsabilității. Dedicată uriașei sale vocații, Virginia Zeani a cîntat excelent orice – și Haendel, și Monteverdi, și Rossini, și Puccini, și Wagner, și Poulenc, și Menotti. Dar Zeani a fost, mai ales, verdiană, iar istoria operei, oricît de succint s-ar scrie, nu va putea trece peste Traviata ei, clipă astrală în care simți, miraculos, că partitura s-a întîlnit cu interpretul pentru care a fost scrisă. Puțini au știut, pînă la apariția cărții Canta che ti passa, că Virginia Zeani a suferit toată viața de bronșită cronică. Astfel, cariera ei, lungă și bogată, ne apare și ca un fenomen biologic explicabil numai prin mii de ore de studiu și autocunoaștere, asociate acelei forțe interioare colosale pe care numai conștiinței grației o poate da.
Într-o carieră care a acoperit aproape trei generații, Zeani a cîntat cu toți marii tenori ai vremii ei, de la Beniamino Gigli la Franco Corelli, Giuseppe DiStefano, Mario Del Monaco, Carlo Bergonzi, Plácido Domingo, Tito Gobbi, Nicolae Herlea, sub cele mai prestigioase baghete: Serafin, Karajan, Mehta, Giulini, pe cele mai mari scene din Milano, Londra, New York, Viena, Roma. A primit cele mai înalte distincții ale statelor italian și român.
Virginia Zeani a trecut la Domnul în 2023, în Florida, și este înmormîntată, așa cum a cerut, în cimitirul satului natal, Solovăstru, din județul Mureș.
Foto Virginia Zeani: Arhivă personală
