Franţa e plină de castele. Numai pe Valea Loarei sînt peste 300. E de presupus că a locui într-un asemenea edificiu trebuie să fie o experienţă cît se poate de interesantă, ceva de poveste. Ei bine, nu e nevoie să fii aristocrat, milionar sau să te învîrţi în cine ştie ce înalte cercuri pentru a avea parte de o asemenea poveste. Castele de închiriat pentru cîteva zile, pe Valea Loarei şi nu numai, se găsesc în mod curent pe site-urile de turism. Iar preţul unei camere într-un castel poate fi, în mod surprinzător, chiar mai mic decît la un hotel.
Ni s-a întîmplat și nouă, în Franța fiind cu nişte prieteni, să alegem una dintre cazările călătoriei într-un asemenea loc. Am făcut rezervarea, am primit adresa pe WhatsApp şi, în ziua cu pricina, ne-am îndreptat spre castel. Am străbătut şosele înguste de ţară prin păduri seculare sau printre lanuri galbene de grîu, am traversat localităţi cu frumoase case de piatră, bine proporționate și cu obloane de lemn la ferestre... Pe scurt, am gustat feeria peisajelor din centrul Franţei. Ne-am intersectat cu tractoare imense, pe lîngă care abia am reuşit să trecem, dar la un moment dat am trecut prea repede prin dreptul unui dispozitiv negru şi urît care a făcut un flash discret. Mai tîrziu, aveam să primim acasă, prin poştă, confirmarea că, într-adevăr, fusese un radar.
După niște alei întortocheate, lîngă un gard vechi şi delabrat care înconjura un mare domeniu aparent pustiu, vocea sistemului de navigaţie ne-a informat că am ajuns la destinaţie. Ne-am mai învîrtit ceva pînă să găsim şi locul din gard pe unde puteam intra cu maşina, şi am parcat pe iarbă, acolo unde mai parcaseră şi alţii.
Înaintea ochilor ni se desfăşura o clădire mare, destul de heteroclită. Acoperişul părţii din dreapta, unde păreau a fi nişte acareturi, avea mai multe găuri decît plăci, arătînd ca un schelet descărnat. Desigur, ceea ce vedeam era mai mult decît un conac, adică putea fi numit castel, deşi... parcă mai degrabă fost castel. Ne-a întîmpinat o femeie vajnică, într-o rochie de casă şi desculţă. Am aflat că era chiar proprietara castelului și a domeniului, pe care-l moştenise din moşi-strămoşi. Cu alte cuvinte, aveam în faţa noastră o descendentă a unei autentice familii aristocrate franceze. O femeie care, în ciuda unor evidente limitări materiale, nu-şi vînduse proprietatea, de care, de bună seamă, era foarte mîndră şi se chinuia s-o întreţină sau, mai bine zis, să n-o lase pradă unei ruinări complete.
Conduşi de ea, am intrat timizi printr-o terasă acoperită cu sticlă, ca un fel de seră cu geamuri prăfuite, ajungînd într-un hol întunecat, dominat de o mare scară de lemn. Nările ne-au fost inundate de un miros de vechi, cam ca într-o cramă cu multe butoaie. Gazda a lipăit pe trepte cu pași de leoaică și noi după ea, pînă la primul etaj. După cîteva cotituri, ne-a deschis ușa camerei în care aveam să ne petrecem noaptea. O încăpere pătrată cu tavan înalt, tapet vechi pe pereți și paturi acoperite de cuverturi roșii de catifea, uzate. Mobila, veche și ea (doar eram la un castel), părea destul de șubredă. Scaunele nu dădeau impresia că ar suporta greutatea unui om. Mînerele ferestrelor creau senzația că-ți pot rămîne în palmă. Gazda ne-a întrebat dacă totul e OK, dar pe un ton care nu lăsa loc de tăgadă. De fapt, cam rămăseserăm fără grai. Ne găseam dintr-odată într-o ambianță neașteptată, dar nu total necunoscută. Țineți minte decorurile de pe la teatre, de dinainte de 1989? Vetuste, ponosite, deprimante. Cam așa era și aici. Baia, o încăpere destul de mare și înaltă, avea un closet cu bazin suspendat și lanț de tras apa, iar cada era ruginită pe la scurgere. Ne-a stîrnit niște amintiri neplăcute. M-am întrebat cum de poate un castel din Franța să-mi evoce comunismul. Răspunsul nu e așa complicat. După ce au naționalizat o mulțime de imobile care aparținuseră unor oameni bogați, comuniștii n-au mai investit nimic în ele timp de zeci de ani. În unele castele din Franța, deși particulare, din lipsă de fonduri, s-a întîmplat ceva similar. Lucrurile au rămas neschimbate și, neîntreținute multă vreme, s-au degradat.
Pe lîngă toate astea, cînd ne-am apropiat de calorifer, singurul obiect ceva mai actual, am constatat că emana căldură. În ciuda teribilei canicule de afară, cineva pornise centrala. Gazda ne-a explicat că încurcase niște robinete. Ne-a amintit apoi că vine ora cinei, dar cînd a auzit că unii nu vor să mănînce, a hotărît că nu ne mai pregătește masa. „Ori șase porții, ori nici una”, a zis într-un mod irefutabil. Am rămas perplecși. Bine-bine, n-aveam să murim de foame, cîte ceva de mîncare, ba chiar și o sticlă de vin mai găseam noi prin portbagaj. Am întrebat-o dacă putem să ne așezăm să mîncăm din alimentele noastre undeva pe domeniul ei, la vreo măsuță sau direct pe iarbă. Ne-a răspuns, în același stil categoric, că pe domeniul ei nu e permis picnicul. Aveam de-a face cu o persoană hotărîtă. Ne-a recomandat, totuși, un parc celebru din apropiere. Ne-am uitat pe hartă. Era la vreo 17 kilometri distanță. Foarte probabil era deja închis și, în orice caz, am fi ajuns acolo aproape pe întuneric.
Am căutat pe Internet niște restaurante prin apropiere. Am și dat o raită pe la vreo două, numai ca să constatăm că aveau zăvorul pus. Ne aflam într-o zonă rurală, unde lumea se culca devreme. Am întrebat o trecătoare, singura pe care am întîlnit-o, dacă știe vreun loc în care e permis picnicul. Ne-a răspuns că putem să ne instalăm oriunde vrem, că nu există vreo restricție. La urma urmei, nu eram niște homleși, locuiam chiar la castel, așa că, încurajați, am parcat la marginea unei păduri, unde am pornit un adevărat chef, la botul mașinii, cu vin și brînză franțuzească, măsline, biscuiți și ce ne mai rămăsese prin bagaje. Nu ne-a deranjat nimeni.
Ne-am întors la castel mai liniștiți, am folosit piscina din curte (exista totuși așa ceva) și ne-am culcat, nu fără o oarecare teamă de posibile insecte. Nu s-a întîmplat însă nimic. A doua zi am primit un mic dejun cu un ceai foarte bun, iar fiul gazdei, amabil, ne-a făcut un tur al domeniului de cîteva hectare, după ce s-a scuzat un moment ca să se încalțe cu niște pantofi ciocați (pînă atunci stătuse desculț, ca și mama lui). N-am putut să-mi alung gîndul că foștii nobili umblă azi desculți. Ne-a arătat un mic iaz, niște plante exotice și un arbore Sequoia plantat cu sute de ani în urmă. Am văzut și locul unde fusese primul castel al familiei, din care mai rămăseseră doar urmele fundației. Castelul cel „nou”, în care stătuserăm și noi, a fost ridicat pe vremea lui Napoleon. Dar ce se întîmplase cu cel vechi? Revoluționarii de la 1789 i-au dat foc.
