Nu este încă lămurită definitiv trecerea de la sensurile vechi ale cuvîntului ciubuc („pipă cu țeavă lungă”, „vergea”, „ornament arhitectural în relief”, „acadea”) la cele curente în registrul familiar – „bacșiș”, „mită”. Diferite texte jurnalistice de popularizare prezintă lucrurile ca aparent rezolvate, îmbrățișînd fără multe dubii una sau alta dintre ipotezele lansate în lucrările de specialitate. Originea cuvîntului ciubuc este indiscutabil termenul turcesc çubuk, care nu are între sensurile sale pe cel care să permită sinonimia cu bacșiș. Schimbarea semantică petrecută în interiorul limbii române nu este însă deloc simplă și lipsită de controverse. Trec în revistă, pe scurt, principalele ipoteze. S-a presupus că la originea noului sens ar fi bacșișurile primite de slujitorii care se ocupau cu două secole în urmă de ciubucele stăpînului. Este explicația preferată de Constanța Vintilă Ghițulescu („Bacşiş, peşcheş, ciubuc…”, în Dilema veche, nr. 590, 4-10 iunie 2015) și de Andrei Oișteanu (Narcotice în cultura română, 2010). Explicația se leagă de o informație din romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, unde se vorbește despre ceremonia de atribuire a rangurilor: „cel cu rangul căta să plătească lei 400 pentru meterhanea şi cîte un bun bacşiş la idiclii, cafegii şi ciubuccii” (Opere, II, 1978, 69). Ohara Donovetsky adaugă o altă posibilă explicație a noului sens al cuvîntului: „poate, și prin folosirea lui cu sensul de «a da cuiva o mică sumă pentru a avea și el de-o lulea», echivalentul lui «pour boire», să zicem” („Bacșiș și ciubuc”, în Observator cultural, 2.08.2024).
Iorgu Iordan nu vorbea despre ciubuc în prima ediție din Stilistica limbii române (1944), dar adăuga un paragraf în ediția din 1977 a cărții, constatînd frecvența cuvîntului: „După cum șpagă a fost înlocuit prin șperț, la fel acesta a trebuit să dispară în fața unui concurent, devenit repede atotbiruitor. Este vorba de ciubuc”. Explicația la care se gîndea lingvistul este diferită de cele amintite mai sus: „Cum a ajuns ciubuc la această semnificație? Cred că urmează să pornim de la sensul de «zaharica» pe care îl avea pe la sfîrșitul secolului trecut și începutul celui actual: un baston lung de circa un decimetru, de formă cilindrică, cu un diametru de 1 1/2 cm., preparat din zahăr și, de obicei, colorat, ca să atragă pe copii, care se prăpădeau de dorul lui (îl sugeau, nu-l mîncau)” (p. 339).
O explicație diferită propune Eugen Suciu, în Influența turcă asupra limbii române, afirmînd că sensul „a fost dedus din sintagmele a(-i) da (cuiva) ciubuc, a servi (pe cineva) cu ciubuc [și cafea], a cinsti cu ciubuc [și cafea], reflectînd obiceiul oriental de a-i servi pe oaspeți cu ciubuc și cafea, obținîndu-li-se astfel bunăvoința” (volumul II, 2010, p. 257). Ciubucul ar fi deci un fel de predecesor al formulei eufemistice moderne „o măslină, o atenție”.
Marea problemă a acestor explicații este că sensul colocvial-argotic din sfera suplimentului de plată sau a cîștigului ilicit nu e atestat decît foarte tîrziu, în perioada interbelică. Dicționarele primei jumătăți a secolului nu-l înregistrează, nici măcar dicționarul-tezaur al Academiei (Dicționarul limbii române, volumul C, apărut în 1940). Sensul apare consemnat de-abia în Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955, cu o explicație ideologizată, specifică epocii: „(familiar, caracteristic pentru societatea burgheză) avantaj (material, adesea bănesc) sau cîştig (neoficial, luat pe sub mînă, adesea necinstit); bacşiş; ciupeală, şperţ”. Iorgu Iordan discuta cuvîntul, așa cum am văzut, cunoscîndu-i frecvența în oralitate, dar precizînd că-i lipsesc sursele scrise: „Din păcate nu-1 găsesc printre fișele mele”. Presa digitalizată pe platforma Arcanum confirmă absența noului sens al lui ciubuc pînă prin anii 1920-1930, cînd începe să apară odată cu derivatul ciubucar. Deocamdată, cea mai veche atestare am găsit-o în ziarul Dimineața din 17.03.1928: „Dar antreprenorul n-are ce face cu clientela de prima oră, contingent de secături fără mijloace de existenţă precise, cari roiesc în jurul meselor de cărţi, ca muştele la măcelărie. Aceşti paraziți trăiesc, cum se zice, din ciubuc, adună de pe masă polii orfani, adică nereclamaţi întîmplător de nimeni, sau merg la mîini fericite, cu un pol care se ridică totdeauna, fără să cadă niciodată. [...] Tineri sau bătrîni, ciubucarii nu se pot suferi între ei din cauza concurenţei” („De-a lungul tripourilor”). În același an, în ziarul Curentul se vorbea de „eternii chibiți sau ciubucari” („În lumea tripourilor”, 22.10.1928).
La aceeași sferă se activități se referă o altă atestare de epocă, atribuită unui personaj din interiorul lumii jocurilor de noroc: „E «ciubucarul». Un om care n-are nici o ocupaţie. Pe vremuri a fost bogat, dar jucînd prin cluburi și-a pierdut averea și-a rămas apoi în lumea noastră. Ochește cîte-un jucător care cîştigă și-l «tapează» de un pol, doi. Aceşti bani, obţinuţi astfel, se numesc în limbajul nostru «ciubuc»" (Realitatea ilustrată, 22.04.1936).
Voi reveni asupra modului în care aceste informații din presa vremii ne pot ajuta să înțelegem mai bine evoluția semantică a cuvîntului ciubuc.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto 2: Wikimedia Commons
