A trecut 1 iunie, Ziua Copilului, iar eu mi-am dat seama că-mi petrec cea mai mare parte din timp înconjurată de copii. Am adunat cîteva gînduri aici.
● Tocmai m-am întors de la o întîlnirile cu copiii din clasele a V-a de la o școală din București. Întotdeauna evenimentele și atelierele cu elevii de 10-12 ani sînt cele mai simpatice, îmi dau o stare de bună dispoziție și o speranță că viitorul nostru, al tuturor, încă arată bine – copiii sînt dezinvolți, curioși, spontani, interesați să afle lucruri noi și, mai ales, citesc mai mult decît majoritatea adulților (în parte, pentru că îi obligă la școală, dar și de plăcere). Adolescenții dintr-a VII-a și mai ales cei dintr-a VIII-a sînt deja mai blazați și mai apatici, mai e și presiunea examenelor, e adevărat, au și alte preocupări, multă tiktokăreală, primele idile amoroase. Ingenuitatea se oprește undeva pe la 12 ani. Dacă, într-a V-a, copiii încă vor să se facă pompieri, detectivi și – de ce nu? – astronauți, cei mai mari devin mult mai pragmatici, vor să plece la studii în străinătate sau mai ales în școlile private, să preia afacerile părinților și să se facă antreprenori.
Misiunea mea este, de obicei, să le povestesc despre profesia de scriitor (Ce face, de fapt, un scriitor? Ha-ha, scrie! Ia să vedem, doar scrie?), să le demonstrez uneori doar prin simpla mea prezență în sala lor de clasă că există scriitori vii, „în carne și oase”, adică nu au murit toți acum un secol cum își imaginează mulți dintre ei, dar și să le vorbesc despre viața în comunism, despre care am scris, de altfel, și în două dintre cele mai populare cărți ale mele. E un fel de lecție despre comunism sau comunismul-povestit-copiilor. Cărțile le-am scris inițial pentru adulți, pentru cei din generația mea, dar, în mod surprinzător cumva pentru mine, au prins și la copiii care sînt curioși să afle cum au trăit părinții și bunicii lor, iar profesorii le consideră educative, așa că le-au inclus în bibliografia școlară. E cumva de înțeles, în copilărie timpul în sine se dilată și are alte semnificații, așadar Antichitatea, Evul Mediu sau războaiele mondiale sînt amestecate într-o nebuloasă care se numește la modul generic Trecut.
● I-am cunoscut pe copiii din Giulești Sîrbi în primele zile ale lui august cînd ne-am jucat împreună. Ei au parcurs un traseu, un soi de labirint, construit tot în ideea de performance. La final, le-am luat interviuri, ca să le cunoaștem poveștile. Fetele vor să se facă cîntărețe, stiliste sau coafeze. De ce coafeză? „Pentru că știu să fac părul la alte fete.” O fată care tocmai s-a întors din Anglia, unde a stat vreo patru ani, vrea să se facă doctoriță. De ce? „Pentru că la școala englezească de acolo am învățat cum să dăm primul ajutor și mi-a plăcut.” Părinții ei au rămas în continuare în străinătate, tatăl e prin Spania, mama în Germania, ea a fost pasată unei mătușe din Giulești Sîrbi. Crește împreună cu verișoarele ei și n-ar mai vrea să plece, „mă distrez mai bine aici”. Băieții vor să devină fotbaliști. Un puști de vreo zece ani e foarte hotărît să ajungă la un club mare și să cîștige mulți bani ca să-și ajute familia. Antrenorul îl încurajează pentru că „a văzut că sînt serios și nu lipsesc de la nici un antrenament”. Și ce vei face dacă n-o să ajungi fotbalist celebru? „Păi, mă fac avocat.” Mamele multora dintre ei sînt casnice sau lucrează „pe la scări de bloc” sau „la facultate, la Agronomie” (femei de serviciu). Tații sînt aproape inexistenți. Ce face tatăl tău? „Păi, lucrează.” Ce lucrează? „Păi, pe la fier vechi, ce știu eu…”, spune o fată un pic rușinată de sinceritatea ei. Poate că n-ar fi trebuit să spună asta? Viața lor se rînduiește în jurul mamelor („Modelul meu în viața este mama mea, pentru că e bună, îi ajută pe toți, le dă de mîncare…”), al fraților și surorilor (mulți), al verișorilor (și mai mulți), al bunicilor. O fetiță mi-a povestit vreo jumătate de oră cum a murit „mamaia mea care a fost cea mai bună mamaie”, cum au plecat toți de acasă în pijamale și papuci ca să ajungă la ea, cum era să leșine cînd a văzut-o moartă. A fost cel mai trist moment din viața ei.
● De curînd, am participat la un workshop creativ, în calitate de autoare pentru copii. Era sîmbătă dimineața, într-o librărie din zona centrală. Au venit în jur de 25 de copii, cu vîrste între 2 și 10 ani. Numărul mamelor, taților, buncilor (al bonelor mai puțin, să nu uităm că era sîmbătă, teoretic o zi liberă pentru bone!) îl depășea, dacă nu cumva îl dubla pe cel al copiilor. Așteptau pe margine să înceapă. Tema era o poveste desenată, pornind de la niște personaje/cuvinte sugerate de ei. Au primit coli de hîrtie, creioane colorate și au început să deseneze, sub supravegherea vigilentă a însoțitorilor. Unele mame sau bunici mai băgăcioase au încercat să intervină în desen. Altele au suflat de pe margine cum ar trebui să fie antenele extraterestrului sau mătura vrăjitoarei. Tații aveau în general atitudinea plictisită a cuiva tîrît la un eveniment care nu-l privește în mod direct, dar căruia i se conformează. Problema a fost că trebuia să se acorde și niște premii, în număr de zece, pentru cele mai bune desene. Iar copiii erau 25. Atelierul s-a transformat într-o competiție în care copiii nu aveau dimensiunea a ceea ce înseamnă un premiu (simbolic – cărți, carioci etc.) și a cîștiga sau nu ceva, însă însoțitorii lor, da. Și, astfel, copiii care n-au luat premii s-au trezit la final simțindu-se culpabili și confuzi, zgîlțîiți de părinți și bunici pentru că nu s-au ridicat la anumite așteptări. Vreo trei fetițe au început să bîzîie – greșiseră undeva, dar nu știau unde. Un băiat privea derutat la desenul lui, trăgîndu-se de buza de jos, în timp ce mama îi spunea: „Vezi, așa nu te concentrezi nici la grădi! De ce fetița aia a putut și tu nu?”. Fetița care putuse, la îndemnul mamei sale, a vrut să împartă premiul cu băiatul, dar nu era același lucru.
● Sîmbăta, pe la prînz, din toate colțurile magazinului IKEA – acest paradis domestic – se aud strigăte, îndemnuri, ordine: „Nu e voie!”, „Lasă aia!”, „Vino aici!”, „Încetează acum!”, „Tu n-auzi că vorbesc cu tine?”, amestecate cu plînsete, icnete, sughițuri, zbierăte, suspine care iau treptat forma unor proteste pe care nimeni nu are timp și răbdare să le asculte. Ai senzația că ai nimerit în mijlocul unui circ de sufragerie, iar dresorii sînt într-un permanent conflict cu micile lor sălbăticiuni. Copiii mișună peste tot, atîrnați de părinții lor cu niște lese invizibile. De multe ori îi uită prin diferite cotloane, apoi îi recuperează certîndu-i, n-au voie să facă nimic decît să-i urmeze docili, să le asculte preferințele pentru culoarea roșie sau albastră sau interminabilele calcule care se termină invariabil cu „N-avem bani acum!”. Unii dintre părinți îi abandonează în spațiul de joacă pentru copii de la intrare, ca și cum și-ar parca bicicletele, însă cei mai mulți îi iau cu ei în turul magazinului, nu au cum să nu participe la acest ritual, această plimbare prin casa ipotetică a visurilor, căci „în fond, sîntem o familie”.
Timp de două ore, am ascultat cu atenție și n-am auzit nici măcar o încercare de conversație în care copilul să-și spună o părere, n-am surprins nici o frîntură de comunicare între cele două triburi, singura relație era cea de subordonare. De ce mă miră, în fond nu sîntem la muzeu sau la teatru, copilul chiar nu are ce să întrebe aici. Ce e aceea o ușă glisantă? De ce husa e detașabilă și lavabilă? IKEA e o lume a adulților, în care copiii lor sînt niște accesorii indispensabile pentru a le crea senzația de confort total, chiar dacă nu cumpără nimic. Însă vor cumpăra, la final, tot felul de fleacuri și de mărunțișuri, căni și suporturi pentru prosoape, ca să nu plece cu mîna goală.
Nu-mi dau seama cînd a apărut copilul-pet și dacă aparține exclusiv acestei așa-zise middle class care trebuie să facă în mod regulamentar copii. Uneori, el se identifică cu copilul-trofeu. Îl poți întîlni nu doar la IKEA, ci și în toate hiper- și supermarket-urile din marile orașe. Uneori e așezat ca un bagaj prețios în coșurile de cumpărături.
