Un raport al Băncii Mondiale publicat recent realizează o analiză a eficienței administrației locale, centrale și a companiilor de stat. Titlul este cam ambițios, dar ca orice document care abordează o temă cu o miză atît de importantă, nu poate fi neglijat.
Interesant este că raportul Băncii Mondiale face încă de la început cîteva precizări metodologice. Fără a intra în amănunte, să spunem, de exemplu, că numărul demnitarilor și al administratorilor în companiile de stat nu se poate ști cu precizie. De asemenea, analiza arată că aproximativ 200.000 de persoane care lucrează în instituții sau companii de stat au două sau mai multe contracte individuale de muncă fie la stat, fie la stat plus privat. Evident, situațiile sînt diferite, dar tema deschide un subiect sensibil, și anume: ce eficiență poate avea un angajat care are două contracte cu normă întreagă? Și nu există cumva un conflict de interese între locul de muncă de la stat și cel din mediul privat?
Este, de asemenea, destul de ciudat că doar 11% din angajații în instituțiile de stat sînt funcționari publici (aproximativ 130.000 de persoane). Procentajul este destul de redus, dacă ne gîndim că vorbim de multe ori despre structura de profesioniști, neînregimentați politic, care susține funcționarea statului.
11% înseamnă neașteptat de puțin și aduce în discuție o temă importantă. Dacă sînt atît de puțini funcționari publici, cine sînt cei care populează instituțiile publice? Putem bănui că o bună parte din restul de 90% este activul de partid de rang superior sau inferior. Ar trebui ca numărul funcționarilor publici să crească? Ar aduce mai mult profesionalism în instituțiile publice și ar reduce în felul acesta angajările politice? Este greu de spus, dar cu siguranță datele din raportul Băncii Mondiale trebuie să pună în dezbaterea publică aceste teme, altfel fundamentale pentru funcționarea statului.
Haosul birocratic nu se oprește aici. De exemplu, 314 companii de stat nu au depus bilanțurile contabile în anul 2024, ceea ce înseamnă că nimeni nu știe ce este cu ele. Desigur, toate aceste amănunte metodologice ar putea părea nesemnificative, dar ele demonstrează că, fără date corecte, deciziile referitoare la administrație sau la companiile de stat sînt dificil de luat.
Raportul face un pic de ordine și în statistica referitoare la companiile de stat. Astfel, firmele cu capital majoritar de stat sînt împărțite în două categorii: cele care nu primesc bani de la bugetul de stat sau de la cel local (904) și companii care au subvenții de stat (203). La rîndul lor, o parte din companiile care nu primesc fonduri publice înregistrează pierderi (223), ceea ce le face vulnerabile în raport cu bugetul de stat și cu nevoia de a traversa un proces de restructurare.
Analiza Băncii Mondiale mai arată o anomalie, și anume că totalul cheltuielilor salariale ale companiilor subvenționate este aproximativ egal cu cel al salariilor din firmele de stat care nu primesc fonduri de la buget. Este, bineînțeles, o situație incorectă care arată că nu există nici o presiune asupra companiilor care încasează subvenții pentru a se restructura și pentru a-și reduce cheltuielile, în general, și cele cu salariile, în special.
Studiul cuprinde și două liste cu companii de stat, prima cu firmele cu profiturile cele mai mari, a doua, cu pierderi mai mari de 100 de milioane de lei, înregistrate în anul 2024. Companiile profitabile sînt cele din sectorul energetic la care se adaugă alte cîteva precum Administrația Porturilor Maritime, Loteria Română sau Antibiotice Iași.
Firmele cu pierderi, deja cunoscute din alte analize economice, sînt cele de transport pe calea ferată, CFR și CFR Marfă, Unifarm, Termoenergetica (fostul RADET), Electrocentrale Craiova, Metrorex și Complexul energetic Valea Jiului. Evident, fiecare companie cu pierderi are propria poveste economică. De exemplu, în cazul Metrorex, ceea ce se poate face este o reducere a pierderilor și indirect o scădere a subvențiilor primite de la Consiliul General al Municipiului București. Cazul Termoenergetica nu este decît o continuare nefericită a mutării activității de pe RADET pe o companie nouă, care a ajuns și ea destul de repede în situația în care acumulează pierderi.
Exemplele pot continua, dar ele ne arată că situația companiilor de stat este destul de eterogenă, astfel că ar fi nevoie de o ordine de priorități în care să existe un proces de restructurare, în funcție de gradul de dificultate economică în care se află compania. Un pas a fost făcut de analiza realizată de cabinetul viceprim-ministrului Oana Gheorghiu care a propus includerea unor companii în procese de restructurare sau de vînzare a unor pachete minoritare de acțiuni. Propunerile cuprinse în documentul Guvernului au declanșat un adevărat război demn de anii ’90 (cînd privatizarea era refuzată de majoritatea opiniei publice) și care s-a terminat pentru moment folosind tema ca o motivație importantă a moțiunii de cenzură și încercîndu-se o blocare a vînzării vreunei acțiuni la companiile de stat profitabile. De altfel, pe această temă a fost inițiată și o lege, care a trecut de Senatul României și se află la Camera Deputaților.
Raportul Băncii Mondiale oferă cîteva repere pentru politicienii care își doresc mai multă eficiență în administrație și în companiile de stat. Dacă nu cumva, după ce va trece criza politică, raportul va fi uitat în vreun sertar din administrație.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
