A supraviețuit, încă din anii ’90 – e drept, mai răzlețit astăzi decît atunci (cînd o observai la tot pasul) –, o slujbă exotică, necuprinsă probabil în vreun nomenclator oficial. Nu ştiu cum ar trebui să o numesc exact, din cauza singularității obiectului său, însă, avînd în vedere „desfăşurătorul” activităţii în discuţie, cred că titulatura de „dispecer-tonetar” i s-ar potrivi perfect. Despre ce ar fi vorba? Contextul „de lucru”, cum ar veni, este vînzarea de fructe și legume la tonetele de cartier (nu mai găsești așa multe ca odinioară, cum spuneam, dar ele nu au dispărut totuși complet). Acolo, doi indivizi „prestează servicii”, așa-zicînd. Unul e tonetarul ca atare, pesemne și proprietar al micului chioșc de acțiuni comerciale și plătitor de taxe prin sistemul complicat al „persoanei fizice autorizate”. El își petrece ziua în cușca de metal (înconjurată din toate părțile de navete și lăzi cu produse agricole), între miile de decibeli ale nelipsitelor manele, privind plictisit, absent, blazat precum un damnat al istoriei prin micul orificiu de legătură exterioară cu lumea. Copleșit poate de spațiul restrîns de muncă, lenevit poate de rutina zilnică, omul nu interacționează propriu-zis cu eventualul cumpărător, rămînînd mereu într-o stare de catatonie. Aici intervine cel de-al doilea ins, angajatul ori „dispecerul-tonetar”. Aşezat chiar în mijlocul mormanelor de legume şi fructe, acesta asigură comunicarea dintre client şi vînzător. Personajul respectiv transmite cerinţa cumpărătorului spre ostracizatul tonetar, încărcînd totodată vasul cîntarului cu produsul indicat de cumpărător. Apoi preia banii şi oferă restul, lăsînd celui ascuns în cutia de sticlă plăcerea efectuării calculelor matematice.
Îmi amintesc de un astfel de „dispecer-tonetar” care își îndeplinea cu aplomb „misiunea” în fața blocului unde locuiam acum vreo două decenii. Prin anumite intonaţii ale vocii şi o gestică spectaculoasă, tipul sugera exercitarea unui veritabil ritual. Pînă şi vestimentaţia lui atrăgea atenţia. O geacă neagră, bufantă, cu tot felul de inscipţii bizare îşi desfăşura ameninţător faldurile la fiecare aplecare după cîte un cartof. Inelele şi brăţările de pe mîini se loveau necontenit de (prea) teluricul gogoşar. Capul ras (cu moţ strident în frunte!) i se contura impropriu pe verdele şters al sacilor cu vinete. În fine, tatuajul ţipător de după urechea stîngă cădea bizar pe cromatica stacojie a cepelor. Îmi revine în memorie o bătrînică aplecată peste o ladă cu prune. „Cît sînt astea?”, a întrebat ea. „Trei șinzăși”, a răspuns „dispecerul-tonetar” cu siguranţă profesională. „Nu le laşi mai ieftin?”, a continuat imperturbabil cumpărătoarea. „Da’ ci, cucoanî, crezi cî aiși sîntem la piaţî sî negoșiem?”, a replicat ofuscat „dispecerul-tonetar”. Rețin că, ascultîndu-l, am fost o clipă surprins și chiar tentat să-l întreb – cu nedumerire sinceră – dacă ne aflam cumva în Aula Academiei. Zărindu-i belciugul care îi atîrna de nas, am renunţat ulterior la curiozități. „Dispecerul-tonetar” avea/are, după cum se vede, o mîndrie de castă (şi o bine închegată conştiinţă a tagmei). El revendică o oarecare distincţie socială, ce schimbă necondiţionat natura activităţii lui comerciale, executate cu atîta dinamism la colţ de stradă. Aceasta nu poate fi confundată cu una, să spunem, doar similară: aceea derulată în miile de pieţe agroalimentare de pe cuprinsul României. „Piaţa” apare – în delimitarea ultragiată a „dispecerului-tonetar” – ca un loc al „negocierilor” („tranzacțiilor”) imunde, prea puţin rezonante cu semeaţa identitate a chioşcului de cartier.
Complexul „distincţiei sociale” a produs, de-a lungul timpului, serioase mutaţii mentale în lumea civilizată şi, în ultima vreme, și la noi. Secretarele s-au transformat, peste noapte, în „asistente” sau chiar în „directoare de imagine”, cîntăreţii în „cantautori”, clasicele stewardese în „asistente de zbor”, diverşii administratori de obscure compartimente economice în „manageri”, mărunţii amploaiaţi de inspectorate regionale şi filiale judeţene în „funcţionari de stat”, banalii paznici în „agenţi de pază şi protecţie” și așa mai departe. Indiscutabil, avem aici o latură necesară a progresului venit firesc, în planul mentalului colectiv, din dinamica istoriei și a succesiunii generațiilor. Ceea ce mă descumpăneşte totuși pînă la un punct este lipsa completă a umorului în interiorul acestei inevitabile tranziţii. Majoritatea celor implicaţi în procesul recuperării „distincţiei sociale” dezvăluie o inflexibilitate de atitudine şi de gîndire demnă de o cauză mai bună. Nu cunosc situația actuală, întrucît am renunțat de mult să mai cumpăr fructe și legume de la tonetele stradale, dar „dispecerul-tonetar” din amintirea mea s-ar putea considera jignit, în prezent, la solicitarea preţului murăturilor. Unde ne trezim? Asta să o facem la piață. Nu vedem că el deține semnul „distincției sociale”, recte tatuajul de după urechea stîngă?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
