„Doamnă, cum e să fii scriitoare?” E o întrebare pe care o aud deseori prin școli, la întîlnirile mele cu copiii. De multe ori văd scînteia de admirație și de curiozitate din ochii lor care mă topește – unii îmi aduc flori, bomboane, alții îmi aduc desene făcute de ei, mici portrete sau imitații după ilustrațiile din cărțile mele. Desigur, pe moment, mă simt importantă. Mai mult decît atît, mă simt responsabilă pentru ceea ce își imaginează acești copii de 10-12 ani. Mulți dintre ei cred că scriitorul este o entitate abstractă, o statuie pe un soclu, un mort-viu care trăiește doar prin textele lui – scuze, prin „opera” lui –, un supererou. Sincer, așa credeam și eu, la școală, cînd îi citeam pe Creangă, pe Eminescu, mai tîrziu pe Eliade și pe Vasile Voiculescu, dar ăștia chiar erau de mult oale și ulcele. Totuși, erau pe soclu! Aveau portrete pe holul școlii.
Cînd ești electrician, instalator, zugrav, se văd concret „roadele muncii tale”, ai făcut lucrarea, clientul e mulțumit și plătește. Însă cînd ești „scriitor”, habar n-ai ce se întîmplă mai departe cu textele tale, în mințile cui rezonează și dau un sens, poate chiar peste o sută de ani. „Cum v-ați simțit cînd ați scris Harry Potter?”, mă întreabă un puști. În mintea lui există un singur scriitor, Scriitorul, el scrie toate textele care au fost publicate vreodată. Nu mi se pare greșit nici asta, oricum ideile circulă, oricum noi, bieții scriitori, nu facem altceva decît să reciclăm povești și idei, să citim ca să putem scrie, să reinterpretăm și să aducem omagii altor mari, mult mai mari scriitori decît sîntem noi.
„Cît cîștigă un scriitor? E bogat, nu-i așa?” Scriitorul are o vilă cu piscină unde scrie în legea lui? Aici, lucrurile încep să se complice: mă fîstîcesc, trebuie să le explic cum e cu drepturile de autor, cu procentele, cu numărul de exemplare vîndute. Cei mai mulți dintre copii (și din păcate și mulți dintre părinții lor) își închipuie că eu scriu cărțile și le tipăresc la mine acasă, am o tiparniță magică undeva în pod și după aia le vînd și încasez banii. „Dați-mi și mie cartea X, vă rog, că n-am mai găsit-o la librărie și vă dau banii pe ea! Are copilul nevoie de ea, la școală”, îmi scrie o mamă. I se pare ciudat cînd îi explic că eu la mine acasă mai am maximum cîte două exemplare din fiecare dintre cărțile mele, asta nu vrea să facă bani, s-o fi gîndind ea. Iar mie mi se pare absurd ca un adult din societatea de acum să nu știe cum funcționează o piață de carte.
Dintr-odată, sînt în fața celor 40 sau 60 de copii și toți se uită la mine, unii cu cu sclipirea aia în ochi de admirație amestecată cu curiozitate, alții vag interesați și plictisiți și brusc mă simt într-o situație de impostură. Îmi dau seama că trei sferturi dintre părinții copiilor de acolo cîștigă mai bine decît mine și sînt mai stabili din punct de vedere financiar, chiar dacă nu sînt Scriitorul, sînt angajați la stat sau în corporații, fac Bolt sau au meserii profitabile precum zugrav, electrician, instalator. Și îmi vine să le zic: „Dragi copii, eu nici măcar nu mi-am dorit să fiu scriitoare cînd eram de vîrsta voastră. Mi-am dorit să fiu pe rînd explorator, astronaut, balerină, gimnastă de Olimpiadă și actriță. Dar nu m-am dovedit bună la nici una dintre aceste probe și categorii: ca explorator, mi-era frică de șerpi, ca astronaut, s-a dovenit că am claustrofobie, ca balerină și gimnastă, n-am nici un pic de grație, iar ca actriță sînt rîrîită, abia dacă pot vorbi în fața voastră și, credeți-mă, am de fiecare dată emoții, pentru că scriitorul ăsta nu e un clovn, face mari eforturi să comunice cu cei din jur, fie ei și copii, pentru că de obicei e un om timid, dar asta e, m-a rugat doamna să vin la voi, la școală. Cum am ajuns eu scriitoare? Păi, îmi plăcea să scriu cum vă place vouă să jucați fotbal sau mai știu eu ce. Și am tot scris de pe la doișpe ani, am început și neterminat romane pe la 14-16 ani, iar după aia am început și să public – ce sens are ca un scriitor să nu publice, nu-i așa? Am publicat prima carte la 21 de ani, după care am avut mulți ani un „blocaj de scris”, cum ziceți voi („Ce faceți cînd aveți un blocaj de scris?”), pentru că erau alți scriitori mai tari și mai mari decît mine în toată lumea asta și nu credeam că mă voi ridica la valoarea lor. Dar am tot scris în acest timp, sute și mii de articole, am scris (uneori în capul meu) zeci și sute de romane, am avut fraze perfecte de început și de încheiere pe care nu le va citi nimeni niciodată și, în sfîrșit, după alte cîteva cărți publicate m-am pomenit că sînt scriitoare, ceea ce nu mi-am dorit neapărat, și că am o „operă”, cum ziceți voi. Foarte frumos, mi-am zis, însă de cînd mi-am dat seama că am o „operă”, viața nu mi s-a schimbat în nici un fel. Am locuit în același apartament mititel de pe lîngă Piața Obor unde simt că-mi lipsește spațiul necesar pentru scris, nu am „camera” mea cum aveți cei mai mulți dintre voi, iarna scriu în bucătărie, noaptea tîrziu, dar mai vine iubitul meu ca să-și facă o cafea, să-și ia ceva de mîncare și mi-a sărit din minte tot scrisul, vara mai scriu în curte, la o măsuță, dar mai începe o manea, o petrecere de cartier și iar îmi sare din minte tot ce am vrut să scriu („Ce tabieturi aveți legate de scris?”, mă întreabă o fetiță). În timp ce tot scriu scriiturile astea ale mele pe care le citiți voi, vin facturile și mă înspăimînt, contul meu se apropie de zero și atunci încep să mă lupt ca să-mi recuperez niște bani din colaborări „creative” care niciodată nu sînt plătite la timp, încep să dau telefoane, ceea ce nu-mi stă în fire pentru că urăsc să vorbesc la telefon cu oameni necunoscuți. Se zvonește că va trebui să tai și nu știu ce facturi electronice pentru aceste drepturi de autor, care de multe ori sînt cîteva sute de euro, ca să nu fac evaziune fiscală cu munca asta a mea de scriitor. Dar acum e bine, dragi copii, au fost ani în care nu-mi permiteam nici măcar o pizza sau un BigMac (citiți Foamea a lui Knut Hamsun, un roman foarte bun, I’ve been there!, poate îl veți citi cînd veți mai crește...), mi s-a întîmplat să am cărți întregi în cap și să mă uit pe jos poate găsesc o sută de euro, n-am găsit niciodată. Și totuși am continuat să scriu, să-mi urmez menirea, cum ar spune doamna voastră profesoară – oare de ce? Eu cred că e simplu și în același timp distructiv pentru mine: pur și simplu, nu mă pricep la altceva. Nu pot face afaceri, sînt prea corectă, nu m-a învățat nimeni cum să dau șpăgi și să fiu antreprenor în România. Nu sînt o persoană practică, nici măcar n-am fost în stare să-mi iau carnetul de șofer. Dar scriitorii și artiștii în general sînt niște persoane inadaptate. Au frici, depresii, sînt ciudați, prea sensibili. Să stea la locul lor, să creeze în liniște, să nu deranjeze. Oamenii ăștia trebuie striviți într-o economie în care nu reprezintă o prioritate, în care sînt ultima roată la căruță, iar ministrul lor, ministrul Culturii, care ar trebui să-i susțină, de obicei e alocat random, pentru că primește un minister lipsit de importanță. De obicei, dragi copii, în țări în care economia este deja mai avansată, unde fiecare are un rol și un rost, acești oameni sînt protejați, ca niște fluturi rari și exotici, li se oferă un climat adecvat în care să evolueze, dar mai ales să trăiască decent. Mi-am zis că nu se poate chiar de la început să „trăiesc decent”, că trebuie să demostrez ceva mai întîi. Am demonstrat că pot, lucrurile s-au schimbat vag și după aceea s-au întors într-o inerție a lor. Adevărul este că sînt mai lipsită de perspective, mai săracă și mai depresivă decît părinții voștri care nu sînt artiști, nu sînt scriitori și poate că ei ar trebui să vină aici, la școală, și să vă țină cuvîntări despre cum să reușiți în viață, nu eu. Doar pentru că mi-am urmat „menirea”, cum ar spune doamna voastră, și pentru că mi-am scris „opera” și n-am plecat naibii din țară la timp sau n-am făcut și eu un ASE cinstit.
„Vreau și eu să devin scriitoare!”, îmi mărturisește timid o fetiță care a așteptat cuminte la coadă, alături de colegii ei, ca să-mi ceară un autograf pe carte. În ochii ei văd scînteia aia de admirație. Nu vreau să o descurajez. Îi spun că trebuie să citească mult și să-și exerseze scrisul, în fiecare zi să scrie cel puțin o pagină de jurnal. Îmi spune că are un roman deja început și o felicit. Pleacă, strîngînd cartea cu autograful la piept.
