Recunosc, au fost vremuri în care îmi doream foarte mult să ajung în America. Mai exact, în Statele Unite ale Americii. Motivele erau multe, însă cred că cel mai important a fost faptul că atunci cînd eram copil, în cei mai cumpliți ani ai dictaturii comuniste în care nu aveam de nici unele și nici o speranță că se va schimba ceva, America reprezenta pentru noi toți „paradisul occidental”. Desigur, Occidentul era și la doi pași de noi, în Germania sau Franța, însă acel Occident intangibil de pe peste Ocean nu se compara cu nimic. Mai tîrziu, mi se părea că știu totul despre America doar pentru că aveam drept repere cărțile scriitorilor americani, muzica, dar mai ales filmele. Nu am ajuns în Statele Unite nici pînă în ziua de azi și sinceră să fiu nu mai am nici un fel de tentație în acest sens, în schimb au venit americanii la noi, așa cum visam în timpul comunismului. Iată două personaje tipice care mi-au rămas în minte.
● Vîntul prăfos şi fierbinte de iulie îi ridica rochița subţire de vară, dezvelindu-i pulpele albe și grăsuțe, în timp ce se plimba prin Centrul Vechi. La fiecare pas, exclama cîte un Wow!, se entuziasma la orice clădire aplecată într-o rînă, gata să se prăbuşească, încerca să citească firmele într-o limbă necunoscută (Li... bra... ria!), le zîmbea cerșetorilor care o auzeau vorbind în engleză şi-i cereau bani, mîngîia cîinii vagabonzi. La Hanul lui Manuc a băut trei beri negre, s-a pilit şi ne-a cîntat un cîntec religios, cu accente country. Oare ce căuta în România americanca asta dolofană, rozalie, cu două cosițe blonde şi cu ochi albaştri, lăcrămoşi? Venise la un multicultural meeting, un program de travel pentru scriitori pe care îl găsise întîmplător pe net. Plecase în marea ei aventură, deşi soţul n-a vrut s-o lase, chiar a ameninţat-o cu divorţul. Dar ea n-a cedat și și-a făcut bagajele, căci în fond era scriitoare... scria cîte două cărţi cu pisici pe an care se vindeau destul de bine, iar acest hobby al ei de femeie casnică îi asigura o mică independenţă financiară, avea ceva bani puși deoparte. Atunci, la cîrciumă, berea neagră i-a dezlegat limba şi ne-a povestit viaţa. Era nefericită... şi nespus de plictisită şi iat-o aici, într-o ţară „exotică” de la capătul lumii, destăinuindu-se unor străini. Celelalte americance de la multicultural meeting au ascultat-o clătinînd din cap, pline de compasiune, exclamînd uneori „Oh, my God!”. Janet era din Louisiana, făcea parte dintr-o comunitate religioasă extrem de conservatoare, toţi de acolo erau nice şi atît, dar nimeni nu ştia ce era în sufletul ei. De fapt, soţul ei era chiar pastorul, aveau împreună nouă copii. „Toată viaţa numai asta am făcut... am gătit sute de lunch-uri şi dinner-uri, am spălat rufe şi am născut copii!”, a povestit ea cu seninătate. Pastorul nu-i dădea voie să muncească, era neliniştit şi în privinţa faptului că îi plăcea să scrie, însă considera asta doar un moft şi o lăsa în pace, să-şi vadă de poveştile ei cu pisici. Nu călătorise nicăieri pînă atunci, nu avea prieteni, nu mergea niciodată mai departe de hypermarket-ul local şi, duminica, la biserică. În acel moment, o altă americancă din grup, o scriitoare feministă din Boston, a luat-o cu fermitate de mînă: „Draga mea, asta nu e viaţă! E timpul să schimbi ceva!”.
Marea Aventură a lui Janet din România a durat atunci doar zece zile, timp în care s-a pilit de mai multe ori şi şi-a plîns de milă, iar feminista din Boston i-a devenit un soi de mentor. A revenit însă după un an. Singură, mai slabă cu 30 de kilograme, îmbrăcată în blugi şi într-o geacă de piele, hotărîtă să se stabilească aici. Îşi părăsise soţul şi copiii, îşi luase adio definitiv de la comunitatea religioasă din Louisiana. Era un cu totul alt om, mi-a fost greu s-o recunosc la început, strălucea! Mai tîrziu am aflat şi adevăratul motiv al deciziei sale neașteptate – în timpul primei vizite se îndrăgostise iremediabil nu doar de România, dar şi de un poet local cam hippie care o acompaniase la chitară în timp ce-și cînta cîntecele religioase cu accente country. Acum spera să se mărite cu el şi să-şi refacă viaţa. Deşi relaţia cu poetul n-a mers, ea tot a rămas aici. S-a implicat în mici acte caritabile, a înlesnit aducerea unor „ajutoare” din America pentru un azil de bătrîni. O vreme n-am mai auzit nimic de ea, apoi a venit o veste care m-a şocat – Janet a murit într-un accident de maşină pe şoselele patriei noastre. Un destin ciudat. Să pleci din America, să te desparţi de un pastor, să lași în urmă nouă copii, să slăbeşti 30 de kilograme într-un an, să te regăseşti pe tine şi să vii să mori în România, la celălalt capăt al lumii.
● Prima oară a ajuns în România la sfîrşitul anilor ’90. Mic, negricios, cu origini mexicane, la a doua sau a treia generaţie în State, surîzător se recomanda: „Jay from L.A.”, apoi rîdea ca şi cum ar fi făcut o glumă bună. Era singurul bărbat dintr-un grup de opt turiste americance de vîrstă mijlocie. A vrut să vadă Casa Poporului, a văzut-o. Doar pe dinafară, i-a fost de-ajuns. Nu-l prea interesau obiectivele turistice din București, mai degrabă i-au plăcut berea locală, mititeii lui Cocoşatu, fuduliile de la Nicoreşti, papanaşii.
S-a întors în România pe neaşteptate după aproape patru ani. Acelaşi Jay from L.A., de data asta actor şi scenarist. Se pare că rămăsese cu ceva de pe urma primei vizite, ceva nedefinit, un soi de nostalgie. Sau cu o curiozitate prea puţin satisfăcută. România i se păruse exotică și-l inspirase. Adusese cu el şi un scenariu, voia să facă un film aici, de fapt un sfert de film. Acţiunea filmului se petrecea în trei ţări diferite, posibil cele care îl marcaseră cel mai mult în călătoriile sale: Islanda, Thailanda şi România. Partea din România era una science-fiction – peisaj industrial şi clone, chiar o revoluţie a clonelor. Un film scump, însă se pare că existau producători interesaţi şi ne-a enumerat cîteva nume, desigur din L.A. N-auzisem de nici unul. „Cît costă să filmezi la Casa Poporului?”, a întrebat. Alte repere nu prea avea. Am vizitat împreună posibile locații de film, fabrici şi uzine, hale dezafectate, cartiere de blocuri socialiste și maidane pline de gunoaie. Entuziasmul lui Jay creştea. Descoperea acea Românie pe care şi-o imaginase în L.A., un imens decor de film distopic, cu el în rolul principal. În a doua seară ne-a mărturisit că ar vrea să-şi găsească o fată şi să se stabilească aici. I-am spus să fie atent la fete, căci de obicei ele vor să se stabilească în America. A rîs. În a treia seară a fost singur într-un club, a agăţat o doctoriţă, dar pînă la urmă n-a fost pe placul lui. Era prea sofisticată. Își dorea o fată mai simplă, din popor. A plecat din nou, plin de vise. La aeroport, ne-a asigurat că o să facă filmul cu clone, modificase deja scenariul și eliminase Islanda și Thailanda. Nu mai exista decît România, unde eventual îl aştepta o ipotetică fată cu care să se însoare. Era plin de încredere, acea încredere naivă pe care doar un american poate să o transmită mai departe, apoi şi-a luat zborul spre L.A.
Nu s-a mai întors a treia oară. Un timp am ţinut legătura pe Internet. La început, îi ascultam pe Skype speech-urile motivaționale: are promisiuni, a mai întîlnit trei producători noi, ar vrea să modifice din nou scenariul (ce-ar fi ca pe lîngă clone să existe şi nişte zombie? Sau chiar niște vampiri?), parcă n-ar renunţa totuși la episodul thailandez (cunoaştea acolo o fată care...). Mereu încheia cu: „Dont worry, it will be a great film!”. Treptat, însă, entuziasmul a început pălească, apoi n-a mai dat nici un semn de viaţă. Am aflat că s-a însurat cu o americancă cu origini mexicane şi că face filme de prezentare pentru firme de instalaţii şi utilaje industriale. Ulterior, am văzut la cinema un blockbuster SF cu clone al cărui scenariu, deşi nu se petrecea în România, semăna izbitor de tare cu cel a lui Jay. Cine ştie prin ce sertar de la Hollywood o fi nimerit din întîmplare...
