Sloganul „Ceaușescu, România ocrotesc copilăria!”, binecunoscut în „epoca de aur” și scandat fanatic la toate întîlnirile lui Nicolae Ceaușescu cu pionierii, fusese modificat, în subteran, de copiii Republicii Socialiste România în felul următor: „Ceaușescu, România otrăvesc copilăria!”. Așa îl foloseam între noi, făcînd, desigur, haz de necaz. „Modificarea” nu era însă deloc departe de adevăr. A fi copil în era ceaușistă constituia un calvar. E bine de reamintit acest lucru nostalgicilor și mai ales „nostalgicilor fără cauză”, adică acelora care „regretă” comunismul fără a fi fost măcar născuți la vremea respectivă. Dincolo de privațiunile de tot felul, specifice societății românești de dinainte de 1989, privațiuni asupra cărora nici nu mai am chef să insist, un elev din anii socialismului era asemenea unui soldat. Își petrecea cea mai mare parte a timpului extrem de riguros, ducîndu-și multiplele sarcini școlare la îndeplinire cu opintire maximă și raportîndu-se mereu la școală ca la o unitate militară. Comparația cu cazarma nu e nepotrivită. Și pe parcursul vacanțelor, elevul, asemenea unui ostaș aflat în permisie, nu se bucura complet de libertate, stînd cu antenele întinse să nu se dea cumva vreo „alarmă” la liceu, de adunare urgentă a „trupelor”. În astfel de situații, el trebuia să se prezinte, în regim de necesitate, la instituția de învățămînt, uitînd de zbenguiala verii sau a iernii, după caz. Două, cu precădere, erau circumstanțele care îți „otrăveau” în acest mod vacanța, cea mare mai ales: participarea la demonstrația prilejuită de ziua națională (23 august) și, vai, efectuarea unei vizite de lucru în municipiul unde locuiai de către tovarășul secretar general al PCR cu ocazia deschiderii anului școlar (adică pe 15 septembrie).
Dacă pregătirea demonstrației pentru 23 august mai avea momentele ei vesele, cînd te puteai distra cu prietenii și colegii, urmărind balerinii cum construiau, cu trupurile lor, în urletele disperate emise de regizorul giganticei scene de pe stadion, diverse imagini și lozinci ale socialismului biruitor, sosirea lui Ceaușescu în oraș, la debutul anului educațional, reprezenta coșmarul absolut al vacanței de vară. Diriginții își anunțau clasele încă din iunie că, în august, toți elevii vor fi prezenți la liceu pentru pregătirea întîmpinării înaltului oaspete. Adio, libertate! Ne frecau ore în șir profesori și politruci de la „județ” sau „municipiu” în aerul torid de august. Totul trebuia să fie impecabil pe traseul pe care urma să vină cel mai iubit fiu al poporului salutînd mulțimea. Fiecare cămășuță de pionier, fiecare floare fluturată în vînt, fiecare ovație. Am „prins” vizita lui Ceaușescu la Iași din 15 septembrie 1980 (ca elev în clasa a VI-a) și vorbesc în cunoștință de cauză. Am suportat, alături de colegii mei, vreo trei săptămîni de „pregătiri”, într-o tensiune de nedescris. Cînd, în sfîrșit, a sosit ziua de 15 septembrie, eram toți fericiți, culmea, că începe școala și coșmarul se va termina. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din tîrg. În dimineața cu pricina, mulțimile de oameni, încolonate după o regie foarte exactă, au început să se amestece și să se tuflească, în pofida agitației securiștilor-organizatori, după multe ore de așteptare epuizantă în soare. Ceaușescu întîrzia nepermis de mult, dînd întregul program peste cap. El urma să dezvelească Statuia Independenței de pe bulevardul cu același nume, după care să țină un discurs în Piața Unirii. Noi, pionierii, fuseserăm „răsfirați” împrejurul imensei sculpturi.
Totuși, pe măsură ce timpul trecea, mulți dintre noi am ajuns pe bulevard. Îmi amintesc că am rămas, blazat, pe marginea trotuarului împreună cu un coleg. Deodată a început un freamăt tulburător, succedat de un vacarm sinistru. Pe stradă apăruseră primele Dacii negre. Milițienii din cordonul de securitate s-au prins de mîini pentru a ține mulțimea la distanță. În scurtă vreme, a apărut și ARO-ul decapotabil ceaușist cu titanul din Scornicești în el, bîțîindu-și mîinile spre noi. Atunci s-a rupt barajul. Hoarda de indivizi care stătuse într-un fel de apatie morbidă toată dimineața a năvălit literalmente peste mașina geniului carpatin. Nu știam ce se întîmplă. Ținta mulțimii dezlănțuite era ARO-ul prezidențial. Sincer, în mintea mea de copil, am crezut o clipă că Nea Ceașcă va fi omorît. M-am înșelat. Proiectat într-o Dacie din ariergardă cu o forță de neimaginat, am observat cum inși de toate condițiile se agățau de SUV-ul decapotabil pentru a arunca scrisori înăuntru. În ele își povesteau necazurile și cereau ajutor. Lumea se raporta la Ceaușescu ca la Dumnezeu. Ieșit din menghină, am profitat de haos și am tulit-o acasă, dar nu direct, de teama milițienilor care împînzeau orașul și care m-ar fi putut lua la întrebări, ci, precum Nică (în pielea goală), sărind garduri și pitulîndu-mă pe alei mărginașe și ocolitoare.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
