Liderii UE „mă numesc în glumă președintele Europei”, a afirmat Donald Trump la o recentă conferință de presă. Oricît de bizar ar suna, această afirmație are un mic sîmbure de adevăr. Timp de șapte luni, Europa a încercat cu disperare să îl liniștească pe președintele american, de cele mai multe ori prin manifestări obsecvioase de lingușire menite să exploateze narcisismului debordant al lui Trump.
Ca atare, atunci cînd Trump a rostit recent cîteva remarci încurajatoare despre sprijinirea Ucrainei, liderii europeni și-au imaginat că acesta e rezultatul obținut cu greu al strategiei lor de autoumilire. Iar cînd Trump a făcut remarci mai degrabă îngrijorătoare, aceștia s-au grăbit spre Casa Albă. În tot cazul, Trump este cel care trage sforile, deoarece liderii europeni refuză chiar și simpla idee de a rupe cu Statele Unite.
Dar ploconelile nu îl vor face pe Trump mai puțin imprevizibil. Capriciozitatea sa nu e doar o trăsătură de personalitate, e un modus operandi. Trump încearcă să le insufle interlocutorilor săi nesiguranță, astfel încît aceștia să nu poată articula un răspuns puternic sau coerent. Deși susține contrariul, Trump dorește ca europenii să fie mai dependenți de SUA, chiar dacă în același timp el decuplează SUA de soarta Europei.
Dacă Trump ar fi retras definitiv sprijinul SUA pentru Ucraina, ar fi îndepărtat Europa, fără nici un cîștig psihologic sau economic. Și, la fel, dacă și-ar fi exprimat sprijinul ferm pentru Ucraina, ar fi devenit previzibil, pierzîndu-și mult din puterea pe care o are asupra liderilor europeni. Nu a făcut-o nici pe una, nici pe alta, deoarece scopul e tocmai de a semăna îndoiala cu privire la intențiile sale.
Cu această strategie în minte, gîndiți-vă la recentul „acord” comercial încheiat de Trump cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Europa a făcut patru concesii majore fără a primi nimic în schimb.
În primul rînd, a acceptat ideea „America pe primul loc”, care susține că relațiile economice dintre SUA și Europa sînt dezechilibrate în favoarea Europei. Chiar dacă balanța conturilor curente a Americii în raport cu Europa e aproape echilibrată, liderii europeni au acceptat cu nonșalanță minciuna lui Trump și și-au asumat responsabilitatea pentru rezolvarea unei probleme care nu există. Mai rău, Europa a aprobat apoi ideea că acest fals dezechilibru trebuie înlocuit cu unul real: importurile americane din Europa vor fi de acum afectate de taxe vamale de 15%, în timp ce exporturile americane către Europa nu vor fi taxate. Mai grave sînt amenințările cu noi taxe vamale de retorsiune împotriva unor reglementări europene precum „Actul legislativ privind serviciile digitale” și „Actul legislativ privind piețele digitale” – chiar dacă, potrivit lui von der Leyen, acordul comercial UE-SUA ar fi trebuit să stabilizeze relațiile transatlantice. În cazul în care Trump impune sancțiuni suplimentare împotriva Europei, va decide oare von der Leyen în cele din urmă să activeze „Instrumentul anti-coerciție” pe care a refuzat pînă acum să îl utilizeze?
Nu mai puțin grave sînt angajamentele UE de a crește importurile de energie la 250 de miliarde de dolari anual, față de doar cca. 65 de miliarde de dolari în prezent, și de a investi în plus încă 200 de miliarde de dolari anual în economia SUA. În sfîrșit, Europa și-a luat angajamentul necuantificat de a achiziționa mai mult echipament militar american, chiar dacă așteptarea e ca ea să își „europenizeze” apărarea și să își consolideze, ca atare, baza de producție.
Subordonarea Europei a fost atît de profund asimilată încît majoritatea liderilor europeni au salutat cu entuziasm posibilitatea de a finanța o cerere de ofertă ucraineană în valoare de 100 de miliarde de dolari pentru achiziționarea de echipamente militare americane. Această sumă este de patru ori mai mare decît cea pe care europenii au alocat-o Ucrainei în acest an și mai mare decît întregul ajutorul militar european acordat Ucrainei începînd cu 2022.
Pentru a-l flata pe Trump, europenii nu numai că își adîncesc dependența de armele americane, dar fac acest lucru într-un moment în care cel mai mare proiect militar-industrial european – o inițiativă comună pentru crearea unui avion de luptă de generație nouă – e amenințat de o dispută între Dassault și Airbus.
Între timp, Trump a făcut două concesii majore, cu ocazia recentului său summit cu președintele rus Vladimir Putin în Alaska. El a acceptat ideea că ar putea exista negocieri de pace fără o încetare a focului și a repetat papagalicește argumentul potrivit căruia conflictul ar putea fi rezolvat printr-un „schimb de teritorii” – un eufemism pentru cedarea de către Ucraina a unor teritorii suverane către puterea străină care a invadat-o. Nu numai că Trump a acceptat termenii lui Putin în aceste privințe, dar a făcut acest lucru fără ca vreun lider european să fi fost implicat în mod public.
În mod clar, incapacitatea Europei de a elabora o strategie pentru a face față Rusiei nu poate continua. Pentru a dezvolta un plan care să nu depindă de capriciile lui Trump, liderii europeni ar trebui să se concentreze pe trei priorități. În primul rînd, Uniunea Europeană trebuie să se angajeze pe deplin pentru facilitarea aderării Ucrainei la blocul comunitar, fie și în lipsa unei păci durabile – ceea ce nu înseamnă că Ucraina ar trebui să beneficieze de o scutire de la îndeplinirea criteriilor de aderare. Ideea că Europa ar trebui să apere Ucraina fără să pună întrebări cu privire la corupție sau la alte aspecte nu e o opțiune.
A doua prioritate este de a oferi Ucrainei garanții de securitate. Acestea sînt esențiale, dar Europa nu le poate furniza în prezent, deoarece Germania, Polonia și Italia au exclus pînă acum desfășurarea de trupe în Ucraina. Aceste probleme vor trebui rezolvate. Chiar dacă sprijinirea Ucrainei și consolidarea armatei europene sînt obiective compatibile, acestea sînt dificil de conciliat din punct de vedere operațional pe termen scurt și mediu.
În cele din urmă, cea mai delicată chestiune se referă la dialogul cu Rusia. Refuzul Europei de a discuta cu Putin îi oferă lui Trump și mai multă influență asupra cursului evenimentelor. Dacă liderii europeni ar fi fost prezenți în Alaska sau dacă Trump l-ar fi sunat pe Putin de la Washington în prezența europenilor, lucrurile ar fi decurs, evident, altfel. Dar Trump vrea să fie arbitrul suprem care refuză să ia partea cuiva, ceea ce înseamnă că pune agresorul și agresatul în mod deliberat pe picior de egalitate.
Europenii trebuie să înfrunte realitatea. În stadiul actual, cea mai puțin rea soluție ar fi solicitarea unei conferințe cvadripartite care să includă Rusia, Ucraina, Europa și SUA. Chiar dacă un astfel de exercițiu ar părea inutil într-o primă fază, cu timpul ar putea apărea dinamici noi, mai ales dacă Ucraina continuă să provoace daune infrastructurii economice ruse.
Succesul în politica internațională este modelat de trei factori: principiile pe care le aperi, echilibrul de forțe real pe care te bazezi și voința de a acționa. Europa are primul factor și îl înțelege pe al doilea. Rămîne de văzut dacă poate bifa și a treia căsuță.
Zaki Laïdi, fost consilier special al Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (2020-2024), este profesor la Sciences Po.
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
