Încă din secolul al XIX-lea, americanii folosesc un termen – consacrat în spațiul educațional, deși „originar” din lumea fotbalului –, ale cărui conotații îmi plac fără rezerve: the homecoming. Cuvîntul înseamnă, știe oricine, „întoarcerea acasă”, dar, conceptual vorbind, el se referă la ceea ce noi numim „întîlnire peste ani” (a diverselor promoții de elevi/studenți din liceele/universitățile țării). „Reuniunea”, de-a lungul vremii, a învățăceilor dintr-o instituție formatoare este, pentru locuitorii de dincolo de Atlantic, o revenire la matcă, o întoarcere acasă. Gîndindu-ne atent la implicațiile fenomenului, trebuie să recunoaștem că mentalul anglo-saxon preia mai clar decît al nostru semnificația unui astfel de eveniment (și ale tuturor celor asemănătoare lui). „Revederile” reactualizează o stare de bine, un „bine”, cum să zic, pierdut și regăsit. Sînt, da, și motive de tristețe în astfel de clipe. Te vizitează, sîcîitor, una dintre cele mai vechi și, de aceea, mai banale cumva epifanii ale întregii umanități: timpul nu iartă, iar viața își va rosti, în cele din urmă, răspicat și necruțător, ultimul cuvînt. Totuși, dincolo de revelația „memento mori”, se petrece ceva paradoxal în interiorul momentelor respective, care generează starea de bine. Un bine pierdut în negura istoriei personale și reabilitat, impredictibil, de această revenire, fie ea și străbătută de un oarecare disconfort difuz, la matcă, la sinele tău autentic, cimentat în perioada paideică a tînărului deschis către valorile existențiale fundamentale. Ai ocazia, pentru doar cîteva ore, e adevărat, să redevii tu însuți, cel care credea odinioară, cu o naivitate debordantă, că onestitatea sa va schimba lumea și că, prin adevărul practicat cu metodă și credință, el își va cuceri semenii, determinîndu-i să fie altfel. Or, aceste sentimente unice – de reinventare matură a autenticității și ingenuității juneții –, dobîndite pe parcursul amintitelor reuniuni, îți reconstruiesc inevitabil, măcar la nivel subliminal, personalitatea inițială, autentică, de dinaintea intrării tale în malaxorul ființial al marilor ipocrizii și, implicit, al marilor dezamăgiri. Trăindu-le din nou, nu poți fi decît fericit. Simți – și aici mă aflu în perfect acord cu terminologia americană – că te-ai întors acasă. Prin revenire, „reiei”, fugitiv, o identitate pe care o credeai definitiv pierdută. Faptul „atenuează” toate celelalte (eventuale) neajunsuri.
Experiența poate fi lărgită prin cuprinderea altor tipuri de „reveniri”, în mod evident reconstructive psiho-emoțional. Iată, în acest sens, un episod interesant din viața mea, legat de sentimentul în cauză, deși nu petrecut în contextul unei reuniuni cu foștii colegi de liceu sau facultate, dar similar lor prin conotații. El nu are cum să fie „interpretat”, ci numai „descris”. Hermeneutica lasă loc, în astfel de cazuri, narațiunii simple. Pe la debutul anilor 2000, am efectuat un stagiu academic mai lung în Marea Britanie. Întîmplarea a făcut să revin în România către sfîrşitul primăverii (din 2002), cînd copacii noştri aveau un aer maiestuos şi emanau parfumuri ameţitoare. După ploaia și semiobscuritatea engleză, lumina Bucureştiului mi se părea absolut orbitoare. Gropile din asfalt, ocolite de cumnatul meu bucureştean (care m-a „pescuit” de la Otopeni), cu dexteritate şoferească autohtonă, sugerau şi ele parcă ceva vioi, sprinţar, ce te determina să zîmbeşti uşor nătîng. Pe scara blocului (aceluiaşi cumnat – la care mi-am petrecut noaptea dinaintea plecării spre Iaşi) alergau cîţiva bărbaţi în chiloţi şi maieuri, cu beri în mînă, să prindă nu ştiu ce meci al Stelei la televizor. Liftul mirosea indefinibil, iar pe la uşi bîntuia un cerşetor ştirb care ţipa „Dă-ş-mie!”. Cumnatul avea şi alţi musafiri (se anunţa o noapte de dormit pe saltele), musafiri care, la rîndul lor în boxeri şi maieuri, m-au întîmpinat cu urale şi pupături, grăbindu-se să aducă şpriţurile. Apartamentul emana o căldură plăcută, pigmentată cu miresme înnebunitoare, de friptură şi sărmăluţe. Nepoţica mea de doi ani (la vremea respectivă) m-a apucat de un deget şi m-a tras, cu hotărîre, la fereastra din sufragerie: „Codin, uite, Caza Boboului!”. Am privit cu atenţie pe geam. Într-adevăr, în sus, pe deal (cumnatul meu locuia pe strada Mihail Sebastian), luminată ca un pom de Crăciun, se dezvăluia, în toată splendoarea ei, cea mai mare clădire din lume după Pentagon. Revenirea acasă mă copleșea cu fiorii ei inefabili, ieșiți din cine știe ce straturi obscure ale subconștientului. Nu-mi dau seama dacă atunci am fost cu adevărat fericit. Ar fi prea greu să conștientizez, „să cerebralizez”, cum s-ar spune. Am simţit însă, cu siguranţă, că trăiesc, că sînt viu şi că nimic nu mi-ar fi putut lua acea senzație în clipa cu pricina, senzație degustată pînă la ultima picătură, aidoma unui pahar cu Pepsi pe vremea lui Ceauşescu...
