În anul în care terminam gimnaziul și mă pregăteam să dau admitere la liceu, la scurt timp după ce primisem cadou, în sfîrșit, un dublu casetofon cu autoreverse (deci nu mai trebuia să întorc eu banda), tata a venit acasă cu o casetă cumpărată din tîrgul de fiecare joi din Aiud. Era 1993, iar muzica, fără teamă de copyright, se distribuia prin casete copiate după unele presupus originale și se vindea cu etichetele scrise cu pixul. A fost singura dată cînd tata, pe vremea aceea mai tînăr decît sînt eu acum, mi-a luat un album care se difuza în piață și-i plăcuse. Acesta era Happy Nation, cel mai bine vîndut album de debut din lume, pînă la momentul respectiv. Trupa suedeză (formată din frații Malin, Jenny și Jonas Berggren, alături de Ulf Ekberg) se numea Ace of Base și, prin îmbinarea extrem de inspirată între pop, dance, reggae, techno, a reușit nu doar să ajungă pe primul loc în topuri aflate de ambele părți ale Oceanului (cu „The Sign“), dar și să-și pună în mod semnificativ amprenta asupra muzicii anilor ’90, aducînd ceva nou, ieșit din tipare.
În aprilie 1994, aflată în casă părintească într-o pauză de la concerte, Jenny Berggren s-a trezit în toiul nopții cu un cuțit la gît. Cea care o amenința s-a dovedit a fi o pretinsă fană de origine germană a trupei, care o urmărise de la stația de autobuz. Intrusa a tîrît-o de păr pînă în dormitorul părinților ei, moment în care mama lui Jenny a intervenit pentru a o dezarma, s-a ales cu tăieturi grave pe mîini, dar pînă la urmă au reușit cu toții s-o imobilizeze și să cheme poliția. Jenny avea 22 de ani cînd s-a întîmplat atacul. La scurt timp după aceea, aveau să afle că The Sign a ajuns pe locul întîi în SUA, dar nimeni nu mai dorea să sărbătorească. Impactul celor întîmplate avea să-și spună cuvîntul pe termen lung, solista principală, Malin, trecînd printr-o perioadă de depresie și retrăgîndu-se tot mai mult din lumina reflectoarelor, pînă cînd, la un moment dat, n-a mai vrut să cînte. În anii 2000, trupa a mai continuat o vreme în formula de trei, dar departe de succesul de altădată.
În anii de liceu, noaptea de sîmbătă spre duminică era rezervată Discotecii în blue jeans, care se transmitea la Radio România Tineret (Programul 3). Cum Legea dreptului de autor a intrat în vigoare în România abia în 1996, pînă atunci am prins niște ani în care puteam asculta tot ce era nou în lume, în materie de muzică. Aveam 15 ani cînd am remarcat-o pe Selena, cîntăreață de Tejano, muzică mexican-americană, un fel de avangardă a curentului latino care avea să erupă abia spre sfîrșitul anilor ’90. „Como la flor“ și „Bidi bidi bom bom“ erau difuzate des, Selena primise un Grammy și pregătea un album în engleză. Aveam să aflu în scurt timp că, la nici 24 de ani, pe 31 martie 1995, Selena Quintanilla a fost împușcată și ucisă de președinta fan-clubului ei, Yolanda Saldívar. Aproape obsedată de muzica Selenei și de prezența ei, se afla mereu în anturajul cîntăreței și era managerul unor saloane de frumusețe, pe care Selena le deschisese în mai multe orașe. De o vreme, familia Selenei observase că Yolanda fura din conturile de afaceri și ale fan-clubului și decisese să o concedieze, ceea ce a generat un comportament dezechilibrat al Yolandei, care se pare că plănuise această crimă, cu sînge rece, săptămîni în șir. Yolanda Saldívar a fost condamnată la închisoare pe viață. Dreaming of You, albumul în limba engleză al Selenei, a fost lansat postum, în iulie 1995, și a intrat direct pe locul 1 în topurile din SUA.
Spre finalul primului deceniu din acest mileniu, o cîntăreață galeză cu o voce care se apropia de a lui Amy Winehouse, care atrăgea prin nostalgia și tristețea versurilor și purta pregnant nota soul a anilor ’60, ajungea în atenția topurilor din întreaga lume și pe buzele tuturor cu piesa „Mercy“, obținea un Grammy și alte premii pentru albumul ei de debut, Rockferry, lansat în 2008. Duffy era interpreta, avea 24 de ani, iar imaginea ei amintea de eleganța acelorași ani ’60 și de Brigitte Bardot: rochii cu talie marcată, păr blond coafat amplu, breton, tuș negru și gene lungi. Al doilea album, apărut în 2010, nu a mai avut același succes, iar ulterior Duffy și-a anulat concertele și angajamentele și a dispărut complet din atenția publică. Adevărul despre ce se întîmplase a ieșit la suprafață un deceniu mai tîrziu, cînd cîntăreața a mărturisit public că fusese drogată într-un bar chiar de ziua ei, răpită, agresată, ținută captivă vreme de o lună și ulterior amenințată cu moartea. A urmat o perioadă în care a rupt legătura cu toată lumea, i-a fost greu să găsească o locuință în care să se simtă în siguranță și a avut nevoie de ajutor terapeutic susținut. Un documentar despre viața lui Duffy și încercările prin care a trecut urmează să fie lansat în curînd.
Pe 19 mai, Duffy a anunțat printr-o postare pe Instagram, singura de pe pagina ei, că i-a fost dor de fani și că a revenit în studio.
