În primul an de liceu, începuserăm să devenim cu toții preocupați excesiv de felul în care arătam, ceea ce pentru mulți dintre noi, adolescenții de atunci, a declanșat mici drame și crize de personalitate. Trebuia să ne confecționăm urgent o „imagine” cît mai cool pentru a fi populari, a face parte dintr-o gașcă și, nu în ultimul rînd, pentru a atrage sexul opus. Astăzi, lucrurile se întîmplă mult mai repede, încă de prin clasa a IV-a fetițele încep să le imite pe așa-zisele vedete de pe TikTok, machiajul și alte trucuri „de frumusețe” nu mai sînt subiecte tabu nici la școală, nici în familie. Iar băieții… Ei bine, cu băieții povestea e ceva mai complicată, cum era de fapt și atunci. În urmă cu douăzeci și ceva de ani, încercările adolescenților de a ieși în evidență în anii de gimnaziu erau foarte timide. Uniformele „de tristă amintire” fuseseră înlocuite de puțină vreme cu blugii turcești din bazarul Europa, treningurile de la ora de educație fizică erau în continuare bleumarin și aproape identice (scămoșate și purtate neglijent de băieții pe care doar fotbalul îi interesa), deși unele fete începuseră să poarte colanți provocatori „cu lycra” (tot turcești) pe motiv că erau potriviți pentru sport.
Banchetul de absolvire a clasei a VIII-a s-a desfășurat tot în sala de sport și a fost jalnic în comparație cu cele glamour de acum – fetele erau machiate ca niște clovni și purtau ceea ce găsiseră prin garderobele mamelor, iar băieții veniseră cu veșnicele lor tricouri de rockeri cu Metallica și cu blugi rupți, oarecum în spirit de frondă, îi durea pe ei undeva de banchet și de diriga care le spusese să arate îngrijit și să „se îmbrace frumos”. Fetele au dansat cuminți în cerc, băieții au creat un grup compact, comentau între ei (probabil că rîdeau de noi) și făceau schimb de casete, așteptînd momentul potrivit ca să pună la casetofon și rockăreala lor. Eram ca două triburi total diferite care nu aveau nici o legătură unul cu celălalt.
Însă la liceu lucrurile s-au schimbat pe neașteptate, undeva a existat un declic și toată lumea – fete și băieți – trebuia să se supună cumva noilor reguli, ca să „supraviețuiască”. Moda supremă la fete era eterna și epuizanta „cură de slăbire”. În ochii celorlalte niciodată nu erai suficient de slabă și puteai să ai parte oricînd de vreo remarcă răutăcioasă care îți provoca crize de plîns: „Ce te-ai îngrășat, fată!”. Blugii turcești fuseseră înlocuiți cu jeanșii Motor care se cumpărau de la magazinul din Piața Lahovari (unde stăteai la cozi imense atunci cînd se primea marfă). Vorbim, totuși, de anii ’90, atunci cînd oferta la haine, dar și cea la cosmetice, era una destul de modestă. Așadar, blugii Motor reprezentau un etalon – dacă reușeai să intri cu chiu, cu vai în celebrul număr 27, se decreta în unanimitate că ești suficient de „slabă” ca să fii acceptată (și invidiată). Nu știu ce o fi fost în mintea băieților mai dolofani, probabil că aveau și ei complexele lor și sufereau în tăcere.
Oricum, fetele de a IX-a nu se uitau niciodată după băieții de aceeași vîrstă. „Bărbații” adevărați erau cei de-a XII-a – frezați (sau cu pletuțe studiate), bărbieriți și parfumați. Fetele începuseră să se machieze discret, la școală, pentru a nu le face scandal profesorii, și strident, ca să atragă atenția, la ieșirile prin fast-food-uri sau în cluburi (care încă se mai numeau discoteci). Și, în general, se străduiau să folosească în exces orice produs cosmetic care le cădea în mînă, începînd cu „crema de zi” și sfîrșind cu laptele demachiant. Băieții de vîrsta noastră, în afară de deodorante dubioase, nu foloseau mai nimic. Erau băieți și atît! De aceea am fost foarte surprinse cînd la prima mare petrecere, evenimentul monden al anului, Balul Bobocilor, au apărut altfel, mai ales cei care concurau la titlul de Mister. Parcă nu mai erau ei. Îmbrăcați în pantaloni călcați la dungă, în cămășuțe curate și apretate, „cu freză” (a se înțelege păr dat cu o tonă de gel), lăsînd în urmă cîte o dîră de parfum scump mai ceva ca fetele. Nu știu dacă ne plăceau mai mult acești băieți noi sau cei obișnuiți, de fiecare zi. Ni se păreau caraghioși, mai ales că se simțeau stînjeniți, deveniseră și mai timizi decît înainte. Probabil că tații sau frații mai mari îi sfătuiseră ce și cum să facă pentru a fi prezentabili la bal, dar nu știau cum să se comporte firesc și relaxat.
Cel care a fost ales Mister intra în această categorie – îmbrăcat la patru ace, cu ochelari, cu un aer romantic un pic nătîng. Însă, cu timpul, ne-am obișnuit cu aceste schimbări (în bine?) periodice ale băieților „noștri”, pe la diferite chefuri și alte sindrofii unde brusc apăreau din nou spilcuiți. Îmi amintesc de un coleg care, la o petrecere, se dădea din jumătate în jumătate de oră pe mîini cu o cremă, pe motiv că i se usucă pielea. Poate băiatul chiar avea o problemă (legată de timiditate sigur avea), însă toate fetele îl refuzau cînd le invita la dans, nu voiam să ne atingă cu mîinile acelea lipicioase de la cremă. Privind în urmă, mi se pare că totul ținea, de fapt, de atitudine, toți acei băieți preocupați de imaginea lor își doreau atît de mult ca prin diferite trucuri să facă o impresie bună, încît eșuau lamentabil. Și era suficient să apară la chef cîte un tip mai versat care se purta nonșalant, cu un aer rebel, pentru ca noi, fetele, să începem să oftăm după el. Iar băieții „noștri” se retrăgeau prin colțuri și se amețeau cu vermut ieftin.
Adolescenții de astăzi sînt diferiți. În primul rind, declicul nu se mai produce în primul an de liceu, ci mai devreme. Băieții par ceva mai degajați, încearcă să-i imite pe frații sau pe prietenii mai mari și, dacă nu reușesc din prima, se ascund în spatele vreunui gadget și devin indiferenți. Băiatul unei bune prietene care tocmai a terminat clasa a VIII-a s-a pregătit pentru banchetul de absolvire cu vreo două luni înainte. El a decis, sfătuindu-se cu colegii lui, să poarte costum, așadar părinții i-au comandat primul său costum (plus cravată). Și ceilalți au avut cravate (pe care și le-au scos, după primul dans), mai puțin unul care a vrut să fie mai șic și a purtat papion. Apoi, puștiul l-a rugat pe tatăl său să-l ducă cu mașina la banchet, deși restaurantul se afla la 300 de metri de casă, „ca nu cumva să transpire”. E adevărat, și imaginea lui era una studiată, de poză, însă într-un sens mai bun ca aceea a foștilor mei colegi de liceu. Am frunzărit împreună cu el albumul foto „de absolvire” – toți acei băieței îmbrăcați în costume, cu cîte o sprînceană ușor ridictă, ca-n filmele americane, cu un aer visător și romantic. Nu, nu erau caraghioși, erau doar prea serioși și maturi.
Însă e clar că adolescenții de acum știu mai bine să aleagă ce li se potrivește. Lucrez mult cu adolescenți, dar mai ales cu adolescente, ele sînt mai deschise decît băieții și cer sfaturi în grupurile/atelierele noastre creative. Și cred că aici e o mare problemă – nimeni nu vorbește cu fetele astea care la șaișpe ani arată ca niște femei în toată regula, cu gene false, machiaj, buze rujate, unghii lungi și cu o manichiură specială care costă mulți bani, despre ceea ce simt și despre emoțiile lor. În fond, în ciuda aparențelor, sînt doar niște copii.
