Gînduri (posibil greșite) despre politică

Cert este că, în pofida dilemei de cîteva săptămîni, ulterior nu am regretat nimic.

În 1998, la invitaţia unor reprezentanţi ai cercului Puterii de a prelua o funcţie politico-diplomatică, am întîrziat cu răspunsul inacceptabil de mult. Ezitarea mea nu a fost un refuz propriu-zis, însă, cum era absolut firesc din unghiul dinamicii oricărei administraţii de stat, a ajuns să fie interpretată astfel, numele fiindu-mi, în cele din urmă, şters de pe lista opţiunilor. O vreme m-am gîndit intens la efectele reacţiei mele indecise. Nu ştiam, evident, dacă procedasem bine sau rău. Mi-e greu să cred că există oameni obişnuiţi care să nu fie mîngîiaţi în orgoliul personal de perspectiva (ca să nu spunem oferta) unei dregătorii oarecare, mai mari sau mai mici, în piramida vieţii sociale. Eram, desigur, la rîndul meu, onorat, mai ales că, la timpul respectiv, abia împlinisem treizeci de ani. În plus, o funcţie politică ar fi echivalat, pentru mine şi pentru familia mea, cu ieşirea din cercul strîmt al „provinciei” (vorba bucureștenilor), unde şi finanţele, şi gloria sînt întotdeauna sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire. Un gînd mă paralizase totuși, ţinîndu-mă pe loc ca sub efectul narcozei. Nu-mi imaginasem niciodată viaţa (şi, implicit, competenţele) derulîndu-se în sfera ori sub auspiciile politicii. Nu mă aflam numai în faţa unei schimbări de decor profesional (pe care, nota bene, nu o solicitasem şi la care nici nu aspirasem în vreun fel), ci chiar în faţa unei transformări de identitate, a unei rupturi de nivel ontologic pentru care – doar sub masca ipocriziei – aş fi putut spune că eram pregătit. Scrupulozitate de inadaptat, vor observa poate unii, sclifoseli de universitar, vor constata, de bună seamă, alţii. Tuturor le dau, în principiu, dreptate, asumîndu-mi însă scuza clasică, conform căreia nu ştii niciodată cum ai proceda, într-o conjunctură dată, pînă cînd nu o trăieşti nemijlocit.

Cert este că, în pofida dilemei de cîteva săptămîni, ulterior nu am regretat nimic. Și nu mă refer atît la opţiunea din momentul amintit (ea nici nu a existat practic), ci la rezultatul indeciziei spre care propunerea m-a aruncat cumva previzibil. Am realizat că nu credeam în misiunea politică a individului ca atare şi că acest fapt mi-ar fi fost, fără îndoială, fatal mai devreme ori mai tîrziu. Cred, în schimb, în caracter şi inteligenţă care, profesate consecvent, pot duce la misiuni exemplare în politică, în cultură, în ştiinţă sau oriunde altundeva. Din păcate, tocmai caracterul şi inteligenţa şi-au făcut foarte rar simţită prezenţa în politica noastră din ultimii şaptezeci de ani, iar asupra subiectului nu trebuie, bineînţeles, să insist. Politica anexează fiinţa individuală (cultura şi ştiinţa oferă, prin contrast, spaţiu de acţiune identităţii, dezvoltînd personalitatea; în politică, personalitatea rămîne cel mai adesea una de mucava, fiind umflată artificial, datorită prerogativelor funcţiei şi nu neapărat valorii personale). Politica elimină voinţa proprie, înhămînd la idealul colectiv, cel mai frecvent restrictiv şi gregar. Ea reuşeşte să manipuleze conştiinţele, propunîndu-le ţeluri înalte. Un lucru interesant derivat de aici: în lumea noastră, numai trei vocaţii (în cazul în care le ai) merită sacrificiul suprem – Dumnezeu (credinţa), patria (eroismul) şi familia (devotamentul); în manieră ingenioasă, jonglînd cu aceste trei noţiuni, politica te poate face să crezi că trebuie să-ţi dai viaţa pentru fiecare dintre ele, impunîndu-ţi de fapt să mori pentru ea. Am privit cu oroare, cu ani în urmă, deznodămîntul celor două figuri multă vreme terifiante pentru comunitatea internaţională: Qusay şi Uday Hussein, fiii nu mai puţin celebrului dictator irakian Saddam Hussein. Vi-i mai amintiți, probabil. Ei nu cred că au fost politicieni adevărați, ci mai curînd marionete anexate, cum spuneam, politicii. Iar politica i-a redus brutal la tăcere. I-am văzut, în final, la știri: două mogîldeţe schimonosite de durere, mînjite de sînge şi cuprinse, înfricoşător, de rigor mortis, două copii groteşti după doi macho boys ce ne priveau, în trecut, cînd ghiduş, cînd marţial, cînd impunător, cînd impenetrabil, din tablouri viu colorate şi fotografii grandioase.

Cîte milioane nu au fost asemenea acestor doi idioți nefericiți (care, nu știu de ce, mie mi-au rămas profund întipăriți în memorie) de-a lungul timpului? Acolo, în prăbușirea sangvinară, nu e nici Dumnezeu, nici patria, nici familia. Găsim, cel mult, politică pură: un cumul, cum ar veni, de ambiţie prostească, minciună şi violenţă, toate ridicate la nivel de ideal. Politica dezumanizează, metamorfozează, pentru ca, ultimativ, să suprime. Sînt, desigur, conștient că politica se poate face și altfel. Mă gîndesc însă că, dacă această performanță va fi atinsă vreodată de umanitate, atunci nu vom mai vorbi despre politică, ci despre un experiment cu adevărat umanist, în interiorul căruia politica se va face tocmai prin lepădarea de politică.

 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.

Share


Fantezii

Fantezii