Pretenția de guvern „tehnic” asumată de premierul desemnat împreună cu președintele României a durat doar vreo cîteva zile. Nu e ca și cum ar fi fost crezută de prea multă lume, dar după publicarea primelor nume de posibili viitori miniștri, ea a căzut rapid în groapa cu ridicol din care fusese culeasă de la bun început.
Avem același scenariu nefericit al Guvernului Cioloș – PSD guvernînd prin interpuși și cu ajutorul cîtorva naivi sau aduși pe listă cu obiectivul de a destabiliza partidele care refuză refacerea coaliției. Calculele premierului desemnat și ale celor din jurul său sînt relativ banale – desemnînd ca miniștri tehnocrați („tehnici”, pardon) membri ai PNL poate transmite diverselor rețele din care aceștia fac parte faptul că e rost să își păstreze accesul la resurse. Dacă, evident, guvernul va trece de votul Parlamentului. Cinic. Dar cînd a fost altfel?
Domnii Eugen Tomac și Nicușor Dan își asumă acest scenariu contribuind senin la subminarea partidelor politice trimise în Parlament pentru a asigura reprezentarea democratică a oamenilor care i-au votat. Președinția poate explica de multe ori că nu avea altă soluție, însă adevărul e că nici nu a încercat foarte mult, în ciuda lunii de provizorat care tocmai se încheie.
Desenul constituțional românesc impune cumva natural o tensiune între președinte și premier. În anii ’90, Emil Constantinescu a recurs la artificii bizare pentru îndepărtarea premierului Radu Vasile (toți miniștrii au demisionat, țara avea premier, dar premierul nu avea guvern). Mai tîrziu, Ion Iliescu îl plesnea pe Adrian Năstase cu un memorabil „capitalism de cumetrie” și îi curba cu cruzime tendința de autogonflare pînă la paroxism. Au urmat meciurile nesfîrșite dintre Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu, conflict ce a marcat o întreagă legislatură. Tendințele expansioniste ale mandatelor Băsescu au continuat în timpul cabinetelor conduse de Victor Ponta care a fost în cele din urmă înfrînt de Klaus Iohannis care, e adevărat, a profitat de contextul tragediei de la Colectiv, incident cu care premierul avea, de fapt, prea puține legături. Klaus Iohannis a avut conflicte chiar cu unii ce inițial păreau să lupte în aceleași tranșee. Ludovic Orban e un exemplu. Tot Iohannis a scăpat de Florin Cîțu fără prea multe remușcări atunci cînd nu s-a mai potrivit obscurelor sale strategii.
Președinții României, indiferent de culoarea lor politică, preferă docilitatea. Pentru ca un premier să colaboreze bine cu locatarul Cotrocenilor, e nevoie ca respectivul să demisioneze din propria personalitate. Văzut dinspre Președinție, premierul României trebuie să fie un Yorkshire Terrier.
Problema e că aproape nici unul dintre ocupanții funcției de la Palatul Victoria nu reușește pe termen lung să își mențină privirea fixă și recunoscătoare către cel care l-a nominalizat. Păcatul liberului-arbitru îi lovește cam pe toți prim-miniștrii validați de Parlament. E firesc să fie așa. Cred că pînă și actualul nominalizat va avea mici puseuri de orgoliu dacă va trece de votul din legislativ.
E neclar de ce insistă Nicușor Dan să controleze atît de strîns un guvern despre care știe bine că nu va trăi foarte mult. Dacă va trăi. Speculațiile că în felul acesta se protejează de ridicarea unui eventual rival (Bolojan) sînt doar atît, speculații. Dl Dan știe foarte bine că pînă la următoarele alegeri prezidențiale se pot întîmpla multe lucruri, iar haina concurentului periculos poate fi îmbrăcată de mulți alții pînă atunci. Chiar de unii de prin preajma sa.
Dacă planul său e totuși acela de a-și asigura două mandate, atunci strategia e dezastruoasă. Nu poți pleca pe acest drum scoțînd din sărite votanții anti-europeni, pro-europeni și pe oricine e între ei. A te baza pe rețele parapolitice de tip Cioloș/Tomac e un calcul nefericit care poate, de ce nu, livra un guvern, dar și foarte multă frustrare în rîndul celor care încă mai cred că și țara, și guvernarea ar trebui să funcționeze după reguli, drepturi și obligații opozabile în mod egal oricărui cetățean cu drept de exercițiu.
În tramvaiele din București și pe Internet auzi adesea tot felul de teorii care spun, în esență, că România e condusă de tot felul de personaje din umbră. Uitîndu-ne la frauda retorică și politică ce se profilează cînd citim liste de potențiali miniștri, e foarte greu să te mai cerți cu oamenii ăia.
