De ani de zile vorbim despre debirocratizare în învățămînt. Despre cum să lăsăm mai mult timp profesorului pentru a pregăti lecții, pentru a se pregăti pe sine, în fond, pentru lecturi de specialitate, pentru evaluări alternative sau chiar clasice. La un moment dat a existat și o celebră comisie „de tăiat hîrtii”, care nu a ajuns nici ea prea departe în acțiunea sa declarat curajoasă.
Deunăzi a apărut un ordin nou, privind obligativitatea portofoliului profesorului. În multe sisteme educaționale există portofolii, jurnale profesionale, dosare de reflecție, colecții de dovezi prin care profesorul își urmărește evoluția profesională. În Scoția, profesorii țin un registru reflexiv al învățării profesionale. În Irlanda, debutanții au un portofoliu gîndit ca spațiu personal de reflecție. În Anglia, ghidurile de evaluare insistă chiar asupra unui proces nebirocratic. Cuvîntul acesta, „nebirocratic”, pare la noi ceva protejat doar în discursuri.
Problema nu este portofoliul. Problema este ce facem noi, instituțional, din orice idee care ar putea fi vie. O luăm, o așezăm într-un tabel, îi atașăm rubrici, subrubrici, opis, procedură internă, termen de depunere, format fizic sau digital, condiții de arhivare și declarație pe proprie răspundere. Apoi spunem că am modernizat. Cînd hîrtia devine PDF, nu înseamnă automat că s-a produs o transformare digitală. Uneori înseamnă doar că vechea hîrțogăraie a primit extensie electronică.
Ordinul nou cere un portofoliu care să adune documente despre activitatea didactică, studii, statut profesional, planificări, proiecte de lecție, fișe de lucru, instrumente de evaluare, rezultate, remediale, extracurriculare, consiliere, relația cu părinții, formare continuă, funcții de conducere sau de îndrumare. Lista este, ni se spune, orientativă. Doar că în cultura noastră administrativă „orientativ” ajunge repede „obligatoriu”, iar „relevant” ajunge „mai bine puneți tot, ca să nu fie probleme”.
E absurdul delicat al școlii românești: profesorul trebuie să dovedească mereu că a făcut ceea ce, de fapt, ar trebui să se vadă în clasă. Nu ajunge că predă, trebuie să producă urmele predării. Nu ajunge că evaluează, trebuie să păstreze instrumentele evaluării. Nu ajunge că lucrează cu elevii, că face remediere, consiliere, adaptare, proiecte, concursuri, ședințe, planuri și rapoarte. Trebuie să le transforme pe toate în piese de dosar.
Desigur, se va spune că portofoliul ajută la evaluare, la inspecții, la grade didactice, la mobilitate, la transparență. Așa este. Un sistem are nevoie de documente. Nu putem funcționa doar pe impresii și mitologii de cancelarie. Există profesori serioși și profesori superficiali, oameni care lucrează enorm și oameni care se ascund bine. O evidență profesională poate fi utilă. Dar diferența dintre evidență și sufocare este dată de măsură.
Portofoliul bun ar trebui să fie selectiv, reflexiv, inteligent. Să conțină cîteva dovezi relevante, nu tot traseul birocrației anuale. Să arate de ce un profesor a ales o strategie, cum a modificat-o, ce a înțeles din eșec, ce a schimbat după o evaluare. Să fie un instrument al profesiei, nu un depozit al anxietății. În varianta sănătoasă, portofoliul spune: iată cum gîndesc eu predarea. În varianta noastră previzibilă, riscă să spună: iată cîte documente pot produce ca să demonstrez că exist.
Poate că articolul de fond al oricărei reforme ar trebui să fie unul singur: înainte de a cere un document nou, statul să elimine două vechi. Nu să mute hîrtiile în cloud, nu să schimbe dosarul cu folderul, nu să boteze arhiva „platformă”. Ci să întrebe simplu: ce vrem să aflăm despre munca profesorului și care este cea mai scurtă, mai onestă și mai folositoare cale de a afla?
Altfel, vom continua să facem ceea ce știm deja foarte bine: să vorbim despre debirocratizare în timp ce inventăm forme noi de birocratizare. Mai aerisite, mai digitale, poate chiar mai elegante grafic. Dar tot hîrtii. Mai mult sau mai puțin digitale.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
