Relațiile colegiale de la locul de muncă, în special din cadrul companiilor ori instituțiilor cu un număr mare de angajați, au fost mai mereu dificil de gestionat. Tocmai de aceea, de o vreme, există un interes sporit din partea unor manageri pentru a organiza team building-uri sau ședințe dedicate îmblînzirii raporturilor dintre colegi și găsirii de soluții echitabile pentru orice fel de conflicte ar putea apărea. Oricum ar fi, a împărți un spațiu de lucru sau un birou cu persoane cu un temperament diferit de al tău, cu un alt tip de educație ori alt sistem de valori și, nu în ultimul rînd, cu o altă raportare la bunele maniere și la comportamentul în societate poate fi o provocare în plus. Mai ales dacă trebuie să fii prezent fizic la muncă zi de zi și ajungi să petreci alături de acei oameni (pe care nu tu i-ai ales) mai multe ore decît cu propria familie sau cu prietenii.
În articolul Go grudge-free: Use the ”Weil method” to deal with insults / Scapă de ranchiună: folosește ”metoda Weil” în gestionarea insultelor (apărut pe platforma Big Think), Jonny Thomson, filozof, scriitor și fost profesor la Oxford, ne propune să vedem insultele sau vorbele grele ale celorlalți drept ceva ce putem ierta, aplicînd o metodă inspirată de filozoafa și activista franceză Simone Weil. Mai exact, în opinia lui Simone Weil, a leza alți oameni este un semn sigur că ceva important lipsește din viața ta. Faci asta pentru a lua ceva de la respectivii, pentru a căpăta importanță. Pentru a umple un gol pe care îl porți cu tine generînd unul în celălalt, extrăgîndu-ți din acesta ceva ce-ți lipsește, ca un vampir. În general, cînd oamenii suferă, vor ca și ceilalți s-o facă. Încearcă să le fure bucuria, dat fiind că a lua ceva de-a gata este mai ușor decît a construi sau a repara. Iar întrebarea pe care sugerează Weil să ne-o punem este aceasta: ce goluri încearcă să-și umple persoana care ne-a rănit? A reformula astfel insulta ne face să ne fie mai ușor s-o lăsăm să treacă și să-l iertăm pe celălalt. Ni-l putem imagina, dacă este mai ușor, ca fiind un hoț de căldură pentru propria gheață sufletească. Iar iertarea noastră vine ca un dar pentru cineva aflat la strîmtoare – ne-a făcut un rău, dar îi ștergem datoria.
Simone Weil a fost unul dintre acele cazuri în care „întoarcerea celuilalt obraz” a reprezentat un principiu ferm de viață. S-a dedicat actelor de caritate, s-a implicat activ în Rezistența franceză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și-a impus restricții alimentare din solidaritate cu cei năpăstuiți. Nu trebuie să ducem iertarea chiar atît de departe, scrie Jonny Thomson, dar există niște lucruri pe care le putem face, pentru binele nostru într-o colectivitate. Mai întîi, să ne întrebăm care este cauza reală a conflictului. Biologic și social, oamenii sînt determinați să se înțeleagă – de apartenența la o comunitate depinde supraviețuirea lor. Prin urmare, ceva i-a forțat să se poate urît și util ar fi să aflăm ce se întîmplă în viețile lor. Poate se simt obosiți, copleșiți, anxioși din cauza anumitor probleme, poate consideră că părerea sau munca lor este subevaluată, poate li se pare că sînt neimportanți.
Apoi, a nu ierta pe cineva e o povară pentru tine, un bumerang care se întoarce să-ți dezechilibreze starea de bine. Studiul „Forgiveness, Health, and Well-Being“ / „Iertare, sănătate și stare de bine“, apărut în Journal of Behavioral Medicine, face distincția între iertarea decizională și cea emoțională. Dacă prima este o intenție comportamentală, iertarea emoțională vizează înlocuirea emoțiilor negative cu altele pozitive, orientate spre ceilalți. În felul acesta, starea noastră de bine va avea de cîștigat, stresul, anxietatea, furia vor fi diminuate considerabil.
Două excepții ar fi de menționat. Prima, a avea în vedere că nu toate conflictele de la un loc de muncă se bazează pe o insultă ori pe faptul că cineva te-a luat în derîdere. Unele au legătură cu activitatea profesională și trebuie discutate și rezolvate ca atare. A doua, că nu sîntem „salvatorul” nimănui (și, din păcate, prea mulți suferim de acest complex). O viață de familie dezorganizată, diverse pierderi sau frustrări pe plan personal nu pot constitui un etern motiv de a scuza lipsa de politețe, de caracter, bădărănia și proasta educație – aceasta din urmă, de la o vîrstă, este strict datoria fiecărei persoane, dacă acesteia îi pasă cîtuși de puțin de valoarea sa umană și socială. Avem, în viețile noastre, cumpene, accidente și probleme, dar, pe cît posibil, ar fi de dorit să nu ne afecteze activitatea profesională. În mod sigur nu trebuie să apelăm mereu la disponibilitatea și bunăvoința colegilor pentru a ne duce în spate, doar pentru că nouă ni se pare că viețile lor sînt mai ușoare.
Cu toții am avut de-a face cu colegi care, sub pretextul unor „glume”, ne jigneau groaznic. Care luau în derîdere felul nostru de a ne face munca sau preocupările extraprofesionale, pînă și modul în care ne îmbrăcam. Care ne întrerupeau cu nesimțire, cu tonul ridicat, pentru a aduce vorba despre ei. Ori care desconsiderau orice reușită am fi avut, punînd-o pe seama norocului, a aportului celorlalți sau a faptului că sîntem plăcuți de șefi. De multe ori, ne-a fost rușine de proasta lor creștere. Iar rușinea de rușinea altora, alături de „sindromul salvatorului”, reprezintă arme autodistructive. Este util, potrivit celor scrise pînă aici, să-i privim cu milă, ca pe niște oameni lipsiți de sensibilitate și fără instrumentele potrivite pentru a o recunoaște. Așa vom găsi niște explicații pentru comportamentul lor. Dar, în locul „întoarcerii celuilalt obraz”, dacă există vorbe sau acțiuni care ne lezează, indiferent de cauza lor, trebuie să le sesizăm – verbal și instituțional. Abuzatorii miros repede cu cine le merge și cred că pînă la vîrsta asta, de mijloc, ne-am dat deja seama că postura de victimă nu ne mai caracterizează.
Credit foto: Flickr
.jpg)
