Sevastian Cercel, Unificarea legislativă a României Mari. 1918-1938

Unirea Transilvaniei (în sens larg, incluzînd Banatul, Crișana și Maramureșul), a Basarabiei, și a Bucovinei cu Vechiul Regat în 1918 a fost posibilă prin actele politice de la Alba Iulia, Chișinău și Cernăuți, care au format România Mare. Aceste acte politice au fost consolidate prin trei legi adoptate de Adunarea Deputaților și de Senat în ședințele din 29 decembrie 1919 și prin tratatele încheiate cu Austria (la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, la 27 noiembrie 1919) și cu Ungaria (la Trianon, la 4 iunie 2020), negociate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, care au marcat recunoașterea internațională a României Mari. Se împlinea astfel o aspirație națională și se încheia un proces istoric îndelungat. Totodată, începea un proces complicat, nefinalizat pînă în prezent: unificarea legislativă și instituțională. Marea Unire nu a creat instantaneu un spațiu juridic și instituțional comun. Ca și în Franța, după realipirea Alsaciei și a Lorenei, ca și în Iugoslavia, după unirea slavilor de sud în jurul Serbiei, ca și în statele constituite sau reconstituite după Primul Război Mondial, cum au fost Cehoslovacia și Polonia, în România coexistau spații juridice și instituționale diferite. Pe lîngă dreptul aplicabil în Vechiul Regat, atît cît se formase sub domnia lui Cuza și sub cea a lui Carol I, dreptul Rusiei țariste se aplica în Basarabia, dreptul austriac se aplica în Bucovina, iar în Transilvania (în sens larg, incluzînd Banatul, Crișana și Maramureșul) se aplicau dreptul austriac și dreptul cutumiar maghiar. Fără un sistem de drept propriu, România Mare nu era cu adevărat unită. Cum și cînd se putea crea un spațiu juridic și instituțional comun – aceasta era mare provocare pentru întreaga societate, nu doar pentru clasa politică și pentru juriști, în perioada 1918-1938, în care a funcționat, cu limite inevitabile, democrația constituțională.

Unificarea legislativă a României Mari. 1918-1938, cartea publicată de Sevastian Cercel la Editura Academiei Române, la finele anului 2025 – rod al unei documentări solide, al unor incursiuni analitice profunde și al unor sinteze pertinente, cu concluzii precise și convingătoare – este imaginea complexă și nuanțată a răspunsului la această provocare. Jurist reputat, cu o prestigioasă carieră academică la Facultatea de Drept a Universității din Craiova, reunind abilitatea didactică și performanța științifică, Sevastian Cercel vădește prin această lucrare pasiune și vocație de cercetător istoric. În general, cunoașterea și prezentarea istoriei dreptului presupun o dublă competență, de jurist și de istoric. Această dublă competență e cu atît mai necesară pentru radiografierea celei mai complicate și dificile perioade din istoria dreptului românesc.

Chiar înainte de legile de unificare din 29 decembrie 1919, a fost nevoie de unificarea... timpului. În Vechiul Regat și în Basarabia era încă aplicabil calendarul iulian, în Transilvania și Bucovina era aplicabil calendarul gregorian. Prin Decretul-lege din 6 martie 1919 s-a extins calendarul gregorian în Vechiul Regat și în Basarabia, ziua de 1 aprilie 1919 devenind 14 aprilie 1919. Nu s-a pus problema unificării legislative în domenii noi de reglementare, cum erau, de exemplu, aeronautica, radioelectricitatea sau conflictele colective de muncă, pentru care nu existau anterior legi specifice în nici o regiune a țării.

Nu fără dificultăți, dar într-o perioadă scurtă, s-a realizat unificarea dreptului public. Cea mai importantă etapă din acest proces de unificare legislativă a fost adoptarea Constituției în martie 1923. Proiectelor constituționale elaborate de profesorii Romulus Boilă, Constantin Berariu și Constantin Stere le-a fost preferat proiectul elaborat de Partidul Național Liberal. Depus la Corpurile Legiuitoare la 5 martie 1923, acest proiect a fost adoptat – cu toată opoziția făcută de Nicolae Iorga, Iuliu Maniu și Ion Mihalache – de Adunarea Națională Constituantă a Deputaților în ședința din 26 martie 1923 și de Adunarea Națională Constituantă a Senatului la 27 martie 1923. Sancționată de Ferdinand prin Decretul Regal din 28 martie 1927, contrasemnat de Ion I.C. Brătianu, în calitate de prim-ministru, Constituția a fost publicată în Monitorul Oficial din 29 martie 1923. Era înfăptuit astfel fundamentul spațiului juridic comun al României Mari, care păstra principiile liberale ale Constituției din 1866, dar ca expresie a suveranității naționale în noile granițe. Este motivul pentru care, așa cum judicios remarcă Sevastian Cercel, nu s-a optat pentru soluția simplă a extinderii Legii fundamentale din Vechiul Regat în teritoriul unificat. Era nevoie de o nouă Constituție, un pact fondator al cetățenilor din întreaga țară.

Îndelungată a fost dezbaterea privind Codul penal și Codul de procedură penală, adoptate în 1936. Așa-numitele coduri penale „Carol al II-lea”, elaborate de specialiști de marcă, în frunte cu Vintilă Dongoroz, au fost rezultatul politicii de unificare legislativă prin adoptarea unor acte normative noi, care să sintetizeze tradițiile juridice din toate regiunile României Mari și evoluțiile din dreptul comparat. Confruntarea dintre posibilele politici de unificare legislativă este prezentată din perspective multiple de Sevastian Cercel. Regele, partidele politice, numeroasele guverne din perioada 1918-1936, asociațiile profesionale, corpul magistraților și corpul avocaților, mediul academic juridic, presa juridică și, în primul rînd, Consiliul Legislativ, condus cu competență și înțelepciune de Alexandru Gane din 1926 pînă în 1938, au dat substanță și dramatism acestei confruntări mai ales în privința unificării dreptului privat. Soluția păstrării unor legiuiri eterogene a fost unanim respinsă. Sloganul „un stat, un rege, o lege” a fost împărtășit, dar drumul spre acest deziderat a fost controversat. Soluția extinderii Codului civil de la 1864, cu bemolul unei revizuiri ulterioare, a fost pusă în balanță cu soluția adoptării unui nou Cod civil. Ultima soluție a fost cîștigătoare numai aparent. Deși au fost elaborate mai multe proiecte, pînă în 1938 nu a fost adoptat un nou Cod civil. Numai în timpul dictaturii regale, în 1940, a fost în sfîrșit adoptat un nou Cod civil, dar care nu a fost pus niciodată în aplicare.

În perioada 1938-1945, în mod paradoxal, prima soluție s-a dovedit a fi cu adevărat cîștigătoare. Aplicarea Codului civil de la 1864 a fost extinsă treptat în Bucovina și în Transilvania. Pentru adoptarea, intrarea în vigoare și aplicarea unui nou Cod civil s-a mai așteptat mulți ani. Noul Cod civil, a cărui redactare a început în 1997, a fost adoptat în 2009 prin stăruința și abilitatea ministrului Justiției de atunci, Cătălin Predoiu, și a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.